— Da, spuse şi cealaltă şi îl privi mai întâi pe Knud, apoi pe Nils. Noi le dădeam cel puţin trei luni timp de gândire, în cazul în care se răzgândeau. Şi, de fapt, aproximativ jumătate dintre femei îşi regretau decizia. Celelalte erau introduse în Jurnal, aşa cum se numea atunci, şi apoi începeam procesul de paternitate, pentru a acoperi costurile pentru orfelinat.
Râseră amândouă, ca la comandă.
— Aşa reuşeam să dăm de nenorociţi…!
— Înseamnă că au dispărut mulţi taţi? întrebă Knud.
— Dar bineînţeles… Nu am folosit numai canale oficiale pentru a ajunge la informaţiile necesare şi ceea ce 256
- ERIK VALEUR -
descopeream treceam într-un formular verde. Acolo era menţionat cam totul despre părinţi – înălţime, constituţie, culoarea ochilor, până la certificate de bună purtare şi rapoarte şcolare. Dacă aveau antecedente penale sau probleme sociale de altă natură, încercam să căutăm o familie adoptivă deosebit de tolerantă pentru copil.
Logica acestei măsuri părea foarte clară pentru cele două
doamne.
Knud îşi ridică privirea din notiţe.
— Cine prelua copiii atunci când veneau la Kongslund?
— Domnişoara Ladegaard sau domnişoara Jensen. Ele veneau cu o geantă pentru bebeluşi şi se întorceau cu taxiul, spuse cea mai în vârstă dintre cele două doamne.
— Îmi dau seama că a fost cu mult timp în urmă, dar nu vă amintiţi de niciun băiat al cărui tată sau mamă se numea Bjergstrand?
Fosta asistentă socială zâmbi cu indulgenţă.
— Nu, bineînţeles că nu. Am dat sute… nu, mii de copii spre adopţie. Aţi verificat registrele bisericii din Rigshospital?
— Am rugat o cunoştinţă să verifice, dar nu a găsit nimic.
Nu există nimeni cu acest nume.
— Poate cunoştinţa dumneavoastră nu a găsit nimic tocmai pentru că nu avea o dată exactă.
— Nu cumva, din greşeală, mai există documente din acea perioadă?
Din nou i se aruncă o privire indulgentă.
— Ar trebui să mai existe, sigur sunt îngropate undeva, în cadrul departamentului pentru drepturi civile – acum Autoritatea Tutelară.
— Dar dacă nu există nici documente, nici registre ale bisericii – ce alte posibilităţi mai sunt pentru a găsi copiii din acele vremuri?
Se gândiră amândouă, cu capetele uşor aplecate.
— Ar fi, de exemplu, certificatele de bună purtare, spuse cea mai în vârstă, iar cea mai tânără dădu aprobator din cap.
Viitorii părinţi adoptivi trebuiau să primească recomandări 257
- AL ŞAPTELEA COPIL -
de la două cunoştinţe, care să ateste că sunt potriviţi… Îmi amintesc de un pastor care era foarte revoltat de această
cerinţă. El era de părere că numai Dumnezeu îl putea judeca!
Izbucniră amândouă în râs.
— Există şi alte moduri… insistă Knud Tåsing.
— Mai târziu ne duceam la noile familii pentru a vedea cum merge şi, cu acea ocazie, bineînţeles că se întocmeau rapoarte. Dar la acel moment, copiii aveau deja alte nume.
— Ştiţi cumva unde locuieşte băiatul? întrebă femeia mai tânără.
Knud dădu negativ din cap.
— Din când în când, familiile norocoase scriau felicitări de Crăciun. Pe acestea le atârnam pe avizierul din departamentul de adopţii. Dar aceste felicitări au dispărut de mult, bineînţeles.
— Şi nu trebuie să uităm că mulţi părinţi nu le povesteau nimic copiilor, nu le spuneau că sunt adoptaţi. Poate că nu găseau momentul potrivit. Întotdeauna am susţinut că, după
trei, patru ani, este prea târziu. Nu contează când află, în sufletele lor simt că nu îşi găsesc locul, că nu aparţin familiei şi se simt înşelaţi. Acest lucru este incredibil de periculos.
Am spus mereu că fie sunt hrăniţi cu lapte matern, fie deloc.
Bătrânele zâmbiră. Rostiseră ultima frază la unison. Apoi tăcură.
— Prin urmare, mulţi părinţi adoptivi nu au spus nimic?
interveni Nils pentru prima oară în conversaţie.
