În timpul copilăriei mele de la Kongslund, patronul căminului, Ole Almind-Enevold, era deja o stea în ascensiune în cadrul partidului, care, prin politica sa privitoare la drepturile sociale şi democratice inalienabile, reprezenta un centru natural pentru danezii din clasa de mijloc. Atunci când primeam vizita lui, Magdalene se răsucea hotărâtă în scaunul ei cu rotile şi dispărea în direcţia vilei albe din susul dealului. Nu ştiam dacă se temea de el sau îl dispreţuia, poate ambele. Să se lege de un om ca Ole fusese o decizie deliberată şi calculată din partea mamei mele adoptive, cel puţin aşa înţelesesem eu, pentru că el se întorcea mereu. Şi simţisem, de la o vârstă fragedă, că nu era vorba despre nimic mai puţin decât despre supravieţuirea orfelinatului.
Nu era la fel de puternic ca astăzi, dar suficient de influent pentru a afecta vecinii conservatori ai casei Kongslund, care nu aveau nici cel mai mic interes în paradisul copiilor nelegitimi, cunoscut la nivel naţional. Treptat, tinerii politicieni aduseseră o schimbare în starea de spirit şi transformaseră toate acţiunile Magnei, atât în Søllerød Posten, cât şi în Berlingske Aftenavis, într-un scop danez, eroic – pe toată linia. Copilul găsit devenise un simbol pentru toate lucrurile pentru care lupta partidul său – şi această
campanie mă făcuse cunoscută, timp de mulţi ani, în întreaga ţară. O mişcare inteligentă şi, probabil, care mă
blocase în Kongslund pentru tot restul vieţii mele.
În adolescenţa mea, cele douăsprezece jurnale ale Magdalenei au fost singura mea consolare… Era o secţiune la care le deschideam din nou şi din nou. În februarie 1966, ea 261
- AL ŞAPTELEA COPIL -
făcuse o serie de observaţii misterioase, a căror semnificaţie nu am înţeles-o niciodată pe deplin:
Încă unul a fost răpit, scria ea. La numai 25 de zile, după ce au găsit fata. Tocmai s-a transmis un anunţ de dispariţie la radio. Este un băieţel. Oare este explicaţia pe care o caut?
Oare şi Marie a ajuns aici în acest mod?
Nu eram sigură ce anume voia să spună cu asta şi m-am enervat peste măsură. M-am aşezat pe pat şi am privit-o pe Magdalene din faţa mea, cu capul aplecat peste foaie, cu bărbia împinsă în piept, scriind fiecare literă cu cea mai mare concentrare. Dar nu am înţeles conţinutul. Cine erau cei doi copii răpiţi despre care scrisese?
La cinci ani de la sosirea mea la Kongslund, Magdalene făcuse o legătură între răpirea unui băieţel de pe o stradă din Copenhaga şi apariţia mea, ca un copil găsit. Şi acest lucru o tulburase şi o preocupase foarte mult.
M-am gândit mult la sosirea Mariei în Kongslund, îndimineaţa în care am văzut-o pe femeie pe deal. De ce să alegiacest drum, dacă orice copil poate fi dat spre adopţie, în modanonim, fără probleme? Când am auzit de băiatul răpit ieri, atrebuit să mă gândesc din nou. Nu ştiu ce mi se pare maideranjant – faptul că micuţii dispar atât de uşor sau că reaparatât de uşor.
Acestea fuseseră cuvintele ei – neterminate şi de neînţeles pentru mine şi nu am primit niciun răspuns atunci când am cerut o explicaţie.
Orla Berntsen stătea la fereastră, când Carl Malle închise uşa după el. Jos, în curtea interioară, Şarpele se înălţă într-un arc accentuat şi se juca atât de sus în aer, încât apa atinse uşor o rază de soare, înainte să fie pulverizată într-o ploaie sclipitoare, de culoare lila-verzui. Niciodată nu vedeai vreunul dintre angajaţii ministerului jos, în curtea interioară, deşi opt băncuţe te invitau să leneveşti lângă Şarpe.
— Lumea nu pătrunde în domeniul tău.
În vocea lui Carl Malle se simţea o urmă de sarcasm.
262
- ERIK VALEUR -
Protectorul lui Orla Berntsen din cartierul de case terasate din Søborg îmbătrânise, faţa îi era ridată şi părul creţ
aproape cărunt, dar aspectul său autoritar rămăsese neschimbat. Nu accepta niciun argument şi îşi schimba planurile numai atunci când îi convenea. Şi faptul că avea un plan era foarte clar. Până la urmă, pentru asta fusese plătit.
— Cum merge cu băiatul tamil? întrebă fostul poliţist.
— Te referi la cel din centrul de azil nord, despre care scriu ziarele?
— Exact, băiatul de unsprezece ani, pe care l-aţi arestat…
Carl Malle rânji batjocoritor.
— Aşa vrea poporul. Refugiaţii ilegali nu sunt doriţi în Danemarca – indiferent de vârsta pe care o au.
— Poporul…! Şi tu ai avut unsprezece ani, Orla – şi, într-un fel, ilegal. Cel puţin, nedorit, nu-i aşa?
Orla Berntsen miji ochii. Nu-i putea spune protectorului său din copilărie că tratamentul dur aplicat băieţelului tamil era provocat, printre altele, de încercarea de a distrage atenţia mass-mediei de la afacerea Kongslund. Simţi o furnicătură familiară în palme şi degete. Niciodată nu se obişnuise prea bine cu prezenţa şefului securităţii în minister. Cu faptul că bătrânul poliţist parcurgea sistematic birourile şi îi chestiona pe toţi, de la cei mai tineri şi nervoşi funcţionari până la Omul gri, la Vrăjitor şi la el însuşi.
Serile, Carl Malle îşi petrecea ore întregi vorbind cu ministrul în spatele uşii izolate fonic, ceea ce creştea nervozitatea pe toate coridoarele şi în toate colţurile ministerului, într-un mod incomensurabil. Orla Berntsen era unul dintre puţinii care ştiau cât de apropiaţi erau ministrul şi fostul şef adjunct al poliţiei. Când îi văzuse pentru prima dată împreună, fusese luat complet pe nepregătite şi rămăsese şocat. Nu avusese habar că exista o legătură între cei doi bărbaţi puternici.
Cei doi stăteau împreună în sala palatului din minister, într-o dimineaţă, în primăvara anului 2001, cu puţin înainte 263
- AL ŞAPTELEA COPIL -
de alegeri, în urma cărora cu toţii se aşteptau la o înfrângere a partidului, strategii electorali, împreună cu conducătorul absolut al partidului, Enevold, o transformaseră într-o victorie, anunţând crearea unui minister de stat cu totul nou.
Pe când ce cei doi bărbaţi erau angajaţi într-o discuţie despre campania în zece puncte, pe fondul dominaţiei musulmane în cele patru mari oraşe daneze, care ar fi trebuit să fie efectuată în colaborare cu nou-înfiinţatul post de televiziune Channel DK, Orla se retrăsese cât putea de discret, dar nu suficient de subtil, deoarece Carl Malle îl observase, oricum.
Orla avusese o reacţie neaşteptat de puternică la această
întâlnire, ceea ce nu avea de-a face cu campania. În biroul său, fusese nevoit să se întindă pe canapea şi să închidă
ochii, în timp ce încerca să analizeze în ce relaţie erau cei doi bărbaţi. Nu ajunsese la niciun rezultat, nu îşi putea explica –
doar că explicaţia era atât de evidentă, încât nici nu-i trecea prin minte.
La scurt timp după aceea, poliţistul pensionat venise la biroul său – ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat – şi răspunsese de bunăvoie la întrebările pe care viitorul şef de personal încă nu i le adresase.
— De unde ne cunoaştem Ole şi cu mine? Din lupta de rezistenţă. Ce crezi, cum ar fi putut supravieţui altfel micul gnom ororilor războiului..?
Carl Malle râsese zgomotos.
— Dar de ce am locuit în acelaşi cartier?
