- AL ŞAPTELEA COPIL -
guvernului, în unele din puţinele locuri de refugiu pentru fugarii nevoiaşi, ar fi fost greu de explicat şi Søren Severin Nielsen ar fi fost stigmatizat pe vecie.
Apartamentul lui Søren era, de asemenea, exclus. Acolo apăreau, din când în când, refugiaţi neanunţaţi şi prietenii acestora şi, de asemenea, îl contactau tot felul de jurnalişti, în căutarea unor mici contribuţii umanitare, pentru o ediţie plictisitoare de luni. Prin urmare, opţiunile lui Orla se reduseseră la un cartier pe care îl cunoşteau amândoi foarte bine şi unde încă mai locuiau părinţii adoptivi ai lui Severin.
Aranjară să se întâlnească în casa terasată roşie din Frydens Vænge.
Severin ajunse, ca de obicei, cu o jumătate de oră mai târziu. Era roşu la faţă, părul i se rărise şi avea o burtă
generoasă, deoarece îşi spăla durerea provenită din înfrângeri, ca şi serile libere, cu câte o bere. Sau cu două-trei, în funcţie de cât de multe procese de cerere de azil pierduse în timpul zilei. Orla îi întinse mâna, dar fostul său prieten îl ignoră şi murmură încet numai „Salut”. Se duseră, fără vreun cuvânt sau fără a se privi, în casă şi se aşezaseră
pe canapeaua pe care Orla o întinsese pe mama sa, în urmă
cu şapte ani. De acolo priviră tăcuţi bibelourile de pe pervazul ferestrei, îngerul cu aripile întinse şi ţărăncile cu bonete albe.
În cele din urmă, Orla rupse tăcerea:
— Ai primit vreun plic…?
Severin dădu afirmativ din cap şi puse un plic în faţa lui, pe masa din teracotă.
Se dădură, şovăind, aproape unul de altul, pentru a putea vedea amândoi şi, uimitor, Orla nu simţi disconfortul pentru care se pregătise la apropierea fizică. Nu mai atinsese un alt om – în afară de strângerile de mână oficiale, de când se culcase cu Lucilla la scurt timp după înmormântarea mamei sale.
— Exact acelaşi conţinut, spuse Severin. Formularul, botoşeii pentru copii… fotografia casei Kongslund.
270
- ERIK VALEUR -
Orla Berntsen se duse în bucătărie şi desfăcu o sticlă de vin alb.
Puse paharele pe măsuţa de cafea.
— Nu ştiu ce înseamnă, Severin. Sau ce crede Fri Weekend despre asta.
Avocatul fixă plicul şi scrisoarea.
— După părerea mea, ziarul nu are încă nicio dovadă
concretă că s-a întâmplat ceva, spuse Severin sobru. Nu se spune nicăieri că orfelinatul Kongslund a dat vreodată spre adopţie copii ai unor personalităţi – sau că a încercat să le ascundă originea, astfel încât aceasta să nu mai poată fi reconstituită. Severin aruncă o privire la scrisoarea enigmatică de pe masă. Probabil este numai o presupunere a lui Knud Tåsing şi el a presupus deja foarte multe, după cum ştii.
— Un singur caz ar fi suficient, spuse Orla, arătând spre formularul cu puţinele informaţii despre copilul cu numele de familie Bjergstrand. O adopţie secretă. Şi nu mă
interesează…
Făcu o pauză.
— Că ai un trecut pe care nu îl cunoşti, completă Søren propoziţia.
Orla se crispă, dar nu spuse nimic.
— Te temi că mama ta nu a fost cea care spunea că este.
Sau poate că nu a fost deloc mama ta…
Orla Berntsen se ridică de pe canapea, cu un mic gâfâit.
— Nu, spuse el. Ea a murit. Dar a fost întotdeauna mama mea.
Auzi el însuşi cât de absurd suna.
Severin luă o înghiţitură de vin, aşa cum făcuse odată în camera de studiu din faţa marelui lor confesional, cu puţin timp înainte ca Orla să sacrifice prietenia lor pentru o carieră
de funcţionar, sub protecţia lui Almind-Enevold.
Orla se aşeză în fotoliul albastru.
— Ai format vreodată numărul mamei tale adevărate, pe care îl purtai mereu la tine…?
271
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Cuvintele apăruseră spontan pe buzele lui Orla.
Severin puse paharul de vin pe masă. Misterul mamei lui Orla fusese uitat.
— De unde ştii de asta? întrebă el.
