— Mi-ai povestit o dată. În camera de studiu.
— Nu am sunat-o niciodată, nu.
Orla nu spuse nimic.
— La un moment dat, s-a făcut prea târziu. Şi apoi am devenit eu însumi tată.
— Ai povestit că Marie ţi-a dat numărul. De unde îl avea?
— N-am nicio idee.
— Atunci nici tu nu ştii nimic despre trecutul tău, despre istoria ta.
Severin schimbă brusc subiectul.
— Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre Kjeld, fiul administratorului nostru de bloc?
— Da.
— În afară de tine, nu i-am mai mărturisit decât… fostei mele soţii, Bente. Nu i-am povestit niciodată fiicei mele.
Severin se căsătorise în 1988, devenise tată şi îşi înfiinţase firma, odată cu creşterea valului de refugiaţi. Petrecea foarte puţin timp acasă.
— Poate că, în realitate, l-am ucis pe fratele meu vitreg, Hasse, pentru a doua oară.
În acest moment, Orla se simţi copleşit de nevoia acută de a-i povesti lui Severin despre incidentul care îi schimbase viaţa – despre seara de pe râu, cu Poul şi Karsten şi despre Prostănacul rănit, care, urlând de frică, se prăbuşise în apa tulbure.
Dură mai puţin de zece minute ca să povestească
întâmplarea demult trecută.
— Când ne-am întors, era mort, îşi încheie mărturisirea. Şi acolo stătea, pur şi simplu… ochiul… pe o frunză.
— De ce eşti atât de sigur că a fost mâna ta cea care…
Severin stătu un moment să caute cuvintele corecte… care a comis fapta?
272
- ERIK VALEUR -
Orla descria cu degetul mişcări mici, circulare pe braţele fotoliului.
— Pentru că eram capabil de asta, spuse el obosit.
— Ar fi putut fi, la fel de bine, mâna lui Poul. Ai spus deja că era diabolic.
Acum vorbise avocatul din Severin.
Degetul lui Orla se opri pe pluş.
— Nu, am auzit un sunet care ieşea din mine.
— Ce fel de zgomot?
— Ca o cascadă, care trece prin…
Făcu o pauză.
Severin se încruntă.
— Te gândeşti vreodată la oamenii pe care îi distrugi, ca funcţionar, fără ca ei să ştie vreodată de ce…
Şeful personalului ministrului de stat se ridică din fotoliul albastru şi pufăi nervos.
— Ce întrebare ciudată mai este şi asta?
— De când drumurile noastre s-au despărţit şi primii refugiaţi iranieni din 1985 au iniţiat o petiţie privind dreptul la azil şi la permise de şedere, nu mai avem aceeaşi părere, deşi am crescut în acelaşi cartier. Asta s-a întâmplat în urmă
cu mai mult de douăzeci de ani, Orla. La început, lumea mea era destul de dreaptă, dar acum lumea ta este cea care arată
calea.
Orla Berntsen pufni.
— Tu eşti, de fapt, mâna care atacă rapid din întuneric…
Tu eşti călăul care ucide fără ezitare un băiat tamil de unsprezece ani. De ce?
