când Lucilla îl adusese pe lume pe micul hoinar. De atunci, 267
- AL ŞAPTELEA COPIL -
casa rămăsese goală şi era curăţată, o singură dată pe lună, de o firmă de curăţenie.
Acum, că îşi părăsise familia, se mutase în casa din Sebørg.
În fiecare după-amiază se ducea la Frydens Vænge şi se aşeza în sufrageria neschimbată de la moartea mamei lui. Se aşeza în fotoliul ei, cu antebraţele pe tapiţeria subţire. Cu ochii închişi. În depărtare, pianistul cânta o sonată de Brahms. În ritmurile ascuţite, el auzea cuvintele pe care le împărtăşise cu Severin: Lenea. Lupta pentru putere.
Falsitatea.
Lăcomia.
Lipsa
de
loialitate.
Aroganţa.
Insensibilitatea…
— …Nehotărârea.
Îşi auzise propria voce în cameră, ca o şoaptă.
— Nehotărârea nu ajută pe nimeni cu nimic!
Carl Malle îi apăru în minte.
Spiritul îi zbură înapoi la minister şi ateriză pe scaunul de birou, înainte ca Malle să-şi dea seama că fusese într-o călătorie lungă de şapte ani în trecut.
— Dacă afli ceva de la vechii tăi prieteni, în special de la Severin, aş vrea să ştiu!
Orla Berntsen deschise ochii şi privi în sus. Fostul poliţist îşi făcuse meseria, normal. Ştia de despărţirea lui şi că se întorsese în casa terasată a mamei sale moarte, din Frydens Vænge. Era treaba lui să ştie astfel de lucruri.
La numai o lună după căsătoria sa cu Lucilla, Orla o vizitase pe Magna şi îi pusese întrebarea la care Carl Malle răspunsese, cu puţin timp înainte, atât de sigur pe sine:
— De ce locuiesc în acelaşi cartier cu Carl Malle?
Cu toate acestea, de la Magna avea să obţină un răspuns complet diferit faţă de cel pe care îl dăduse ofiţerul de poliţie.
— Şi eu m-am întrebat de multe ori, spusese Magna. Dar din câte am înţeles eu, lui Gurli… mamei tale… i-a fost recomandat cartierul de un prieten foarte bun.
— Nu i aţi recomandat dumneavoastră casa?
268
- ERIK VALEUR -
— Sigur că nu…! Magna izbucni într-un râs gutural. Noi îi îngrijim numai pe copii, Orla, băiatul meu – nu putem avea grijă şi de adulţi, asta trebuie să facă ei singuri!
Nu înţelegea jocul în care era implicat. Dar teama acţiona în el ca o nelinişte uşoară, care apărea alternativ în degete, umeri sau în muşchii feţei. Simţi că respiră mai greu şi putea auzi deja poreclele care aveau să fie găsite prin minister.
Încercase să dea de Magna, din sufrageria din Frydens Vænge, dar ea nu răspunse. Apoi formă numărul de la Kongslund, dar Susanne Ingemann îi spusese fermă că
domnişoara Ladegaard nu dorea să fie deranjată şi că ea însăşi nu putea spune nimic despre evenimente, din păcate.
— Ce aş putea şti eu despre povestea dumneavoastră? Eu am ajuns de-abia în 1984 la Kongslund, spuse cu un uşor tremur în glas.
Era evident speriată şi îşi dădu seama că minţea.
— Am încercat să stabilesc o întâlnire cu Marie Ladegaard, spuse Carl Malle, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Orla. Nu este foarte dornică, aşa că probabil voi merge acolo neanunţat. Într-adevăr, nu prea iese din casă.
Orla îşi pusese ochelarii pe birou, în faţa lui şi fostul şef de poliţie se transformă într-o siluetă uşor destrămată pe margini. Se temea că aliatul său din copilărie – cu instinctul său de poliţist care nu avea să iasă niciodată la pensie –
simţise trădarea pe care o comisese cu numai câteva ore în urmă.
Încălcase orice fel de încredere şi depăşise toate limitele.
Se temea că îi auzise trădarea, că în vocea lui răsuna, încă, nebunia care îl făcuse să îl sune pe Severin, să îi povestească
totul şi să stabilească o întâlnire.
Simţise nervozitatea din vocea avocatului, dar, în ciuda anilor plini de ostilităţi, Severin fusese de acord să se întâlnească.
Nu se puteau întâlni la firma de avocatură, pentru că Orla Berntsen era prea cunoscut. Apariţia unui funcţionar de stat, care aderase personal la politica de imigrare dură a 269
