Această capacitate se aflase în leagănul noii sale existenţe şi avea să devină, din această zi, alter ego-ul său. În acest moment se născuse o stea.
— Aceasta este cea mai bună zi din viaţa mea, spuse mama sa şi îşi îmbrăţişă fiul atât de strâns, încât îi simţi bătăile inimii. Bineînţeles, după ziua în care te-am adus de la orfelinat. Avea o privelişte minunată, era construit direct pe apă.
Zâmbise. Cumva, ştia că va spune asta. Cele mai bune case sunt cele situate lângă apă.
Tatăl său se apropie de masă şi îşi aşeză mâinile pe umerii săi, un pic rigid, aşa cum ar fi făcut taţii comandanţi de tanc.
Restul zilei exersase marea făţărnicie, pe care o creaseră
împreună şi care, aşa cum ştia deja, avea să-l însoţească
până la sfârşitul lumii.
Acum, pe semn scria: Când te-am adus.
Mai târziu, adulţii se aşezaseră pe terasă, în noaptea caldă
de vară bucurându-se de succesul lor. Vocile ajungeau până
sus, la Peter, care stătea culcat în pat şi privea cerul, prin luminator. Nu îţi puteai da seama dacă încă era treaz sau dacă adormise cu ochii deschişi, aşa cum făcuse atât de des şi în întunericul din Camera elefanţilor.
Dar noi tot te iubim, spunea semnul.
A doua zi, plecase cu bicicleta la My pe care, de acum înainte, aşa cum se hotărâse, nu îl va mai striga după
250
- ERIK VALEUR -
poreclă. Dintr-odată, voia să-i spună Knud. Trecuse mai bine de un an de la moartea subită a directorului Nordal.
Knud Tåsing se cufundase adânc în perna sa Pouf de culoare verde, avea capul înclinat într-o parte şi se gândi un minut la vestea scandaloasă pe care i-o împărtăşise prietenul său.
— Asta chiar este o nebunie, spuse până la urmă. Uneori şi eu mă întreb dacă nu cumva am fost adoptat şi dacă
mama a plecat, într-adevăr, în Spania, aşa cum mi-a spus tata întotdeauna. Poate că nu este mama mea adevărată…
iar el nu este tatăl meu adevărat. Nu prea văd nicio asemănare.
Peter nu spuse nimic. În afară de înălţime, My şi tatăl său semănau ca două picături de apă. Amândoi aveau părul blond-deschis, pistrui pe nas şi aceeaşi postură, uşor aplecată, cu mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Chiar şi atunci când Hjalmar, după scandalul de la şcoala privată, ajunsese o umbră.
— Mai mult ca sigur am fost adoptaţi amândoi, spuse prietenul său.
O dovadă mai mare de solidaritate nu ar fi putut exista.
Încă îşi amintea fiecare cuvânt de atunci când mama sa îl trezise în dimineaţa următoare şi îi spusese că sunase poliţia. Knud îşi găsise tatăl întins pe jos, dis-de-dimineaţă, în faţa posterului lui Marx şi anunţase rapid un vecin. Dar Hjalmar nu mai putea fi ajutat. Acum Knud era singur la secţia de poliţie.
— I-a cedat inima, spusese Laust.
Peter dădu din cap. Şi inima lui era aproape să stea locului. Desigur, fusese tatăl natural al lui Knud. În acel moment simţise o furie care îl speriase atât de tare, încât rămase blocat în faţa tatălui său.
Dar noi tot te iubim. Propoziţia încă i se învârtea prin cap, ca şi cum ar fi fost o bilă care se rostogolea înainte şi înapoi şi care, pur şi simplu, nu se mai oprea.
— Vrei să mergi la secţia de poliţie?
251
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Peter nu răspunse.
— Poate sta aici, cu noi. Nu mai are pe nimeni.
Acesta fusese unul din acele momente când nimeni nu-l putea invidia. Una dintre deciziile majore, vitale, cărora oamenii trebuie să le facă uneori faţă.
Peter nu spuse nimic.
Laust se uită îndelung la fiul său şi clătină din cap, ca şi cum ar fi primit un răspuns.
— Am sunat la serviciu şi mi-am luat liber astăzi. Mă duc acum.
Rareori spunea mai mult de două propoziţii în acelaşi timp.
Peter se îmbrăcă şi plecă de acasă. Când casa aproape că
dispăruse din vedere, coti în stânga şi pedală prin pădure. În poiană, se aşeză pe un trunchi de copac, pe care îl tăiase el însuşi toamna trecută, pentru a se antrena. De luni de zile nu se mai gândise la acest episod. Nici la umilinţa tatălui lui My şi la curtea goală a şcolii, în întuneric – sau la furtuna de zăpadă şi la drujba grea, care nu pornise decât la a treia încercare.
Nu-i povestise niciodată lui My – Knud Tåsing – de fapta lui, la fel cum nu putuse povesti nimănui ce se întâmplase între el şi tatăl lui, înainte ca acesta să se ducă singur la Knud. De-abia înţelesese şi el. Trădarea avea nişte dimensiuni atât de mari, încât nu avea nicio scuză.
