— Nu există deloc timp! în timp ce făcea conexiuni, ca un corn ocazional al abundenţei, cu concepte de fizică, filosofie şi cosmologie, într-un fel de discurs religios.
Directorul de creaţie era încântat de prezenţa sa în mass-media.
— Acest lucru poate activa cea mai pură mişcare populară!
— Singurul lucru care există este spaţiul! spunea omul-minune pe monitorul de deasupra mesei de şedinţe. Avea o barbă deasă, care îi acoperea buza de iepure. În spatele maestrului, ceva mai departe, se afla trupa sa de discipoli.
Trei dintre ei aveau barbă şi patru păreau, ca şi şeful lor, a avea buză de iepure, şi chiar şi fizicul lor îndesat semăna cu cel al maestrului. Un singur om se distingea, prin dimensiunile sale, de grup şi îi urmărea cu privirea pe ucenicii scunzi, îndesaţi. Bărbatul cel înalt se numea Aksel, iar cei mai scunzi îl tratau ca pe ultimul prost. Peter văzu că
ei savurau momentul şi se convinse încă o dată că
televiziunea, politica şi religia aveau o trăsătură comună
importantă: conformitatea. Este nevoie doar de un flux constant de disidenţi, care să le inoculeze ucenicilor săi intimidarea şi cultivarea furiei. Nenorocirea – adevărata nenorocire – era liantul conceptului lor comun.
245
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Profesorul sări în sus, de pe scaunul său din capul mesei, şi strigă:
— Încă din tinereţe, generaţia ’68 s-a revoltat împotriva tuturor, iar acum şi-au găsit cea mai mare satisfacţie în a face declaraţii pe care niciodată nu au îndrăznit să le spună
cu voce tare: bombele din Afghanistan, trimiterea refugiaţilor acasă, refuzul asistenţei pentru dezvoltare, invazia din Iran…
Şi satisfacţia colosală pe care o resimt mai aduce ceva cu ea… Se opri pentru o clipă şi întreaga echipă întinse gâtul, pentru a răspunde în cor cu profesorul: Se simt din nou tineri.
Peter văzu mişcarea buzelor parcă tăbăcite şi, cumva, i se păru că toate cuvintele se aud cu un sfert de secundă după
mişcare; apoi profesorul flutură mâna în aer şi şedinţa se încheie. Scaunele se trântiră pe podea, iar mica armată
părăsi încăperea.
Profesorul îi făcu un semn lui Peter. Se aşezară.
— V-aţi gândit la ce v-am spus?
— Despre Kongslund…?
Era o întrebare retorică.
— Da, Trøst, nu este vorba că ar fi ceva de ascuns, şi nici despre faptul că îl cunosc pe ministru – Kongslund nu mă
interesează deloc. Ceea ce este important este că vom transmite o poveste pe care nu o înţelege nimeni şi care s-a întâmplat acum mai mult de patruzeci de ani!
Profesorul avea o expresie aproape răutăcioasă în ochi, atunci când spuse:
— Este bine că încă mai credeţi în fluxul liber de informaţii, în vâltoarea de imagini şi de mesaje – dar acestea sunt numai minciuni – şi ar trebui să ştiţi asta. În realitate, fluxul de informaţii ne-a înecat de mult, aceasta este noua inundaţie în care suntem aruncaţi cu toţii, ca scafandrii morţi, cu capul sub apă. Profesorul zâmbi, mulţumit de metafora lui. Toţi suntem numai nişte scafandri morţi, care plutim în apă. Este posibil ca, uneori, să părem a ne mişca, dar asta este numai o iluzie.
246
- ERIK VALEUR -
Lui Peter i se făcu rău.
— Uită de treaba asta, Trøst. Nu duce nicăieri.
Profesorul se ridică şi plecă.
Poate că profesorul avea dreptate. Nu era raţional. Erau zile când îşi dorea să mai aibă naivitatea din copilărie, unde părea, cel puţin, a fi asemenea celorlalţi. Un băiat fără
informaţiile care acum ameninţau să-l distrugă.
În săptămânile de dinaintea aniversării sale de treisprezece ani, Peter percepuse şi ştia deja că se apropia ceva groaznic, o ameninţare în atmosfera aparte din casa din Rungsted.
Copiii au un simţ pe care adulţii nu îl bănuiesc. Ei simt trădarea, chiar înainte de a apărea, simt apropierea fiecărei despărţiri şi suferă de dor, chiar înainte de separare. Undeva în mintea lor tânără, rămâne amintirea unei lumi de a cărei existenţă ştiau, dar pe care nu o puteau vedea. Avusese de multe ori sentimentul că în casă mai locuia un copil – un copil invizibil, care îl însoţea în grădină şi care stătea lângă
el, pe banca albă de sub ulm, şi îi copia şi cea mai mică
mişcare. Dar atunci când îi privise întrebător pe părinţii lui, aceştia nu-i răspunseseră. Laust şi Inge erau convinşi că
încă de la început îi arătaseră dragostea lor exclusivă. Nu fuseseră conştienţi de doliul pe care îl purtau cu ei. Adânc în interiorul lui Inge se ascundea un sentiment pe care nu l-ar fi recunoscut niciodată în faţa altora: simţea respingere faţă
de băiatul pe care îl ducea la culcare în fiecare seară.
Magdalene recunoscuse destul de clar furia revărsată
asupra copilului adoptat, pe care Inge şi-o reproşa în fiecare zi, pentru că ea nu era în stare să dea naştere unui copil.
