a fost răpită, dar toți știau că se dusese la ei de bunăvoie.
— Cunoașteți această familie pur întâmplător?
— Sunt din aceeași zonă cu ea. Sunt originar din sud-est. Sunt concetățenii mei. M-am născut într-un sat din apropiere, spuse și își mai aprinse o țigară.
— Yeter a fost omorâtă? am întrebat.
Istoria trebuia să fie tristă și nu-mi puteam imagina un sfârșit mai sumbru.
— Într-o luptă ce a avut loc în zona Diyarbakır a fost grav rănită și a fost prinsă, a murit după câteva zile. Familia nu i-a luat cadavrul. Maică-sa era și așa îndurerată că fiica ei era teroristă. Vestea morții ei a pus capac la toate, la o lună a murit și maică-sa.
— Și Dursun? Cu el ce s-a întâmplat?
— După toate astea, Dursun era înnebunit de furie și a plecat cu oamenii lui în munți, ca să lupte cu teroriștii. Se spune că își ieșise din minți. Nu a durat mult până când l-a nimerit un glonț.
Un moment am tăcut toți trei.
— Dar nu sunteți interesată de crima cu regizorul? Cum ajungem la chestiunea asta? a întrebat reporterul de investigații originar din sud-est.
— Prin legătura cu drogurile a lui Mesut Mumcu, am zis.
— Ah, da. Așa cum spuneam, în familie de droguri se ocupă Aksut.
— Asta o știe toată lumea? am întrebat
— Ce este asta: știe toată lumea? a sărit reporterul de investigații.
Evident că amândoi erau foarte sensibili când era vorba despre munca lor.
— Nu la asta mă refeream, am spus. Aici discutăm despre lumea întreagă, de aceea întreb.
— Desigur că nu este un secret. În ziare nu scriem despre asta, dar știm cine cu ce se ocupă.
— Ați spus că poliția procedează în secret la interogatorii în cazul crimei.
Ce credeți dumneavoastră, de ce face asta? Există o motivație specială?
VP - 50
Nu răspunse imediat. Roti bricheta din plastic între arătător și degetul gros și lăsă capul în jos. Veni chelnerul ca să ridice paharele goale și mai comandă trei ceaiuri.
— Atunci când șeful nostru a spus că o prietenă a lui Lale hanim dorește să vorbească cu reporterul care a scris despre crimă, m-am gândit: Ce… cum se spune… deosebește această crimă de alte crime care au loc zilnic…? Privi la bricheta pe care tot o învârtea între degete, apoi se uită la mine: Unde ai învățat limba turcă?
— M-am născut în Istanbul și am trăit aici până la vârsta de șapte ani. Și de treisprezece ani trăiesc aici din nou.
— Pentru că aveți un nume străin…
Era evident că nu se putea hotărî dacă să mi se adreseze cu tu, ori cu dumneavoastră.
— Eram la întrebarea ce anume deosebește această crimă de altele… am spus, pentru a reveni la temă.
— Dar de ce te interesează chestiunea? Poliția judiciară se comportă
ciudat, credeți-mă. De obicei ne furnizează informații, iar acum nu au dat nici măcar o declarație decentă despre cum a fost săvârșită crima: se spune doar că în timp ce era în cadă, cineva a aruncat în apă un uscător de păr.
Asta este tot.
— Dar desigur că dumneavoastră aveți cunoștințe în poliție, de la care ați putea afla ceva.
— Tocmai aici este problema. Când șeful mi-a spus să vin aici la ora patru, am sunat un polițist de-al meu, ca să aflu câte ceva. L-am întrebat dacă știe ceva, și i-am promis și că nu am să scriu imediat ceva despre asta. Dar se pare că investigațiile sunt cantonate undeva sus de tot. Nici măcar agenții de poliție nu știau nimic. Ciudat. Ce se ține acolo atât de secret? Se fac presiuni, spune omul din provincia mea. Deoarece victima era un german, nemții vor să își trimită propria echipă, care să poată participa la cercetări. Și persoanele suspecte sunt toate din Germania, unul dintre oamenii din grupul pentru filmări poate să fi ucis bărbatul și, dacă pleacă acasă, nu ar mai putea fi arestat aici. Treaba trebuie clarificată urgent.
— Hmm…
Dacă lucrurile luau o turnură atât de serioasă, Batuhan se sacrificase de-a binelea când îmi făcuse curte la localul cu chebap.
Am plătit consumația pentru toată lumea și m-am ridicat ca să plec.
Reporterul de investigații îmi strânse mâna și promise că mă va ține la curent cu tot ceea ce auzea. Își notă pe un pachet de țigări numele meu și telefonul de la magazin; îi plăcusem.
VP - 51
De la cafeneaua unde ne întâlniserăm am făcut două minute până la magazin. Când am intrat, Pelin era la calculator și lucra cu sârg.
— Hallo!
— Hallo! răspunse ea bucuroasă.
— Muncești de zor?
