— Contabilitatea este la pământ. Intră mărfii, se vinde, unii plătesc cu cecuri, alții cu bani peșin și nimic nu se înregistrează și mi-am zis că măcar temporar aș putea să fac asta.
Sublimase puternic cuvântul „temporar”. M-am prefăcut că nu am remarcat nimic.
— A sunat cineva, sau a întrebat de mine?
— O jumătate din întreaga lume, de la un capăt la altul. Se ridică și își puse geanta pe umăr. Plec. Mâine deschid iarăși magazinul. Dacă ai timp, mai uită-te o dată pe ceea ce am făcut. Lista cu cei care au sunat se află pe birou.
Dispăru fără măcar să îmi fi oferit posibilitatea să îi urez toate cele bune.
Aerul din micul magazin devenise sufocant. Cu riscul ca aerul fierbinte de afară să intre, am întredeschis ușa.
Ciudat, astăzi mă sunase chiar și prietena mea Cindy, din Australia, dar numele care îmi atrase atenția când privirea îmi alunecă pe listă, fu cel al Sandrei. Sandra, doctorița pensionară din Bielefeld, cea care locuia în același oraș cu Kurt Müller.
Am pus imediat mâna pe telefon. După ce acesta sunase de patru ori și când tocmai trăgeam aer în piept pregătindu-mă să las un mesaj pe robot, m-a surprins vocea Sandrei – și nu era înregistrată pe bandă.
— Sandra? am îngăimat.
— Kati! Ce repede ai sunat! a spus ea.
Se părea că o trezisem din somn.
— Ai putut să afli ceva? am întrebat, încercând să-mi înăbuș gândurile legate de costul convorbirii cu Germania.
— Și încă cum! Chiar mi-a făcut plăcere, dacă mai ai vreo chestiune detectivistă anunță-mă. Mă simt ca Jessica Fletcher.
Ah, fusese plăcut să introduc puțină agitație în viața prietenei mele pensionare.
— Deci ce ai descoperit?
— Știi că Müller este un nume de familie larg răspândit. De aceea m-am gândit că nu am să o scot la capăt cu cartea de telefon și l-am sunat pe Reinhard, prietenul fiului meu; lucrează la ziarul local Bielefelder Post. Dacă
nu ar fi căzut victimă unui asasinat, nimeni nu ar fi știut că acest Müller a existat; nu este un Wim Wenders. Alo! Alo, Kati!
VP - 52
— Da, te aud.
— Ah, credeam că s-a întrerupt legătura. Oricum legătura este ciudată, vocea mea are ecou. De la privatizare, calitatea telefoniei este de-a dreptul mizerabilă. Dar nu are importanță. Reinhard oricum telefonase familiei Müller pentru a realiza un reportaj. Mi-a dat adresa căminului de bătrâni unde locuiește mama omului. Femeia este foarte bătrână și nu mai putea vorbi bine. Müller mai are un frate mai tânăr, care locuiește în Düsseldorf.
Acesta a refuzat să se întâlnească cu Reinhard. Bănuiam eu ceva și l-am întrebat ce profesie avea fratele. Și închipuie-ți, este chirurg! În spitalul unde medic-șef este fratele meu! Am crezut întotdeauna că asemenea coincidențe se petrec doar în filme. Trase aer în piept și începu să râdă zgomotos.
Probabil că Sandra trăise cele mai senzaționale două zile din existența ei de pensionară. Continuă: l-am sunat imediat pe fratele meu, Detlev. Când mi-a auzit vocea, mai întâi s-a zăpăcit. Mai ales de la moartea mamei noastre, nu prea mai luasem legătura. Nu i-ai cunoscut soția. Este a treia, mai tânără cu 25 de ani decât el. Este incredibil…
— Sandra!
— Ah, da, da. Ce ziceam? Da, că l-am sunat pe Detlev, ca să îmi stabilească
o întâlnire cu domnul Müller. O consultație medicală absolut normală.
Bineînțeles că fratelui meu nu i-am spus nimic despre crimă. Nici nu știam care era specialitatea doctorului. La care Detlev îmi spune că are un coleg care este chirurg mai bun decât Müller și, pe deasupra și specialist în medicină vasculară, și mai zice că o să îmi facă o programare la el. Acest coleg al lui Detlev, chirurg, este turc. Ție îți plac turcii. Mi-a dat numele lui, dar l-am uitat. Dacă vrei îl aflu, dacă tu…
Într-adevăr, pe bătrânii din Germania singurătatea îi face guralivi.
— Sandra! am strigat semnificativ.
— Bine, bine. Detlev îmi aranjase un consult pentru astăzi la ora zece dimineața. Am plecat cu mașina la Düsseldorf. Nu este departe. Doctorul Müller este foarte tânăr, are cel mult 35 de ani M-a întâmpinat de la ușă, bineînțeles numai de ochii lui Detlev. I-am explicat mai întâi că suntem colegi, pentru a crea o oarecare apropiere, pe urmă i-am vorbit despre tine.
Sărmanul nu înțelegea nimic, dar cum am pomenit cuvântul Istanbul, a făcut o mutră ciudată. Și, ce să o mai lungesc, i-am spus că de fapt nu sunt bolnavă, că tu m-ai sunat și m-ai rugat să fac investigații cu privire la fratele lui și de aceea am cerut un consult la el. Și ce să vezi, omul devine neliniștit – am înțeles imediat că starea lui era legată de Detlev. „Tinere, i-am zis, pentru tot restul lumii, aici este vorba doar despre o jumătate de oră pe care un pacient o petrece în cabinetul unui medic. Pe nimeni nu privește chestia asta. Nici pe șeful dumneavoastră.” După care s-a mai liniștit.
VP - 53
— Bine, și ce ai aflat, Sandra?
— Nici nu lași omul să vorbească. Făcu o pauză. Își pierduse șirul vorbelor, că nu mai știa ce spusese. Ce am aflat? Doctorul Müller mi-a spus că nu îl văzuse pe fratele lui mai mare de mult timp. Aproape că nu îi lega nimic. De căminul de bătrâni unde se află mama lor se ocupă doar el, fratele lui este o haimana. L-am întrebat cu ce s-a ocupat acesta până acum, și mi-a răspuns că făcuse numai filme idioate. Ultima dată s-au văzut acum doisprezece ani, când Kurt a vrut să locuiască o perioadă la el. Tânărul doctor crezuse că acesta era la strâmtoare. „De ce să fi vrut să locuiască în cămăruța mea de student, s-a întrebat el, când avea mereu mulți bani!”
Atunci nu îi permisese să stea la el. Nu a mai auzit de el nimic, până când a aflat din ziare despre asasinarea lui. Nu o mai vizitase nici măcar pe mamă, la cămin. Doctorul Müller mi-a mai spus: „Nu aș dori ca numele noastre să fie puse în legătură”.
— Asta este tot?
Ca să fiu sinceră, eram dezamăgită.
— Asta este tot, confirmă Sandra.
— Nu există vreun prieten bun sau o altă persoană de la care s-ar putea obține informații – nu te-ai interesat de asta?
— M-am interesat pe unde am putut. Și după aceea. Doctorul Müller nu și-a amintit de nimeni. L-am întrebat care erau prietenii lui Kurt pe vremea când mergea la școală la Bielefeld. Cel mai bun prieten al lui din copilărie a fost Günter Basile.
— Mai trăiește la Bielefeld? Îl știi?
