în limba germană. La o oră atât de matinală! Asta este culmea, să suporți la ora asta o femeie fără griji.
— Am telefonul tău de la mama ta, pe care am găsit-o în cartea de telefoane a Berlinului…
— Da, zic eu, și dumneavoastră cine sunteți?
Ah, este Petra! Prietena mea din perioada studiilor. Nu ne mai văzuserăm de o veșnicie, de cel puțin cincisprezece, șaisprezece ani. Dar i-am urmărit cariera în presă și prin alte modalități. Petra este cea mai vestită dintre prietenele mele. Este un star, dacă nu al filmului internațional, măcar al celui german. Dar în afară de Marlene Dietrich, germanii nu au dat lumii o altă
stea la nivel mondial. Și aceea era mai mult americancă decât nemțoaică.
Dar ce spuneam?
Petra a studiat teatrul la universitatea noastră. La încheierea studiilor eu mi-am făcut bagajele și m-am mutat într-un alt oraș, și în acest fel am pierdut legătura. Cum se întâmplă atât de frecvent.
Petra apăruse la televizor pe când mă aflam încă la Berlin. Pusese mâna pe un rol din serialul Tatort2. Și în ultimii ani petrecuți în Germania, nu am lăsat să îmi scape niciun film în care juca și ea. Am fost odată și la un festival de film la Istanbul, numai pentru că rula și un film cu ea.
I-am văzut filmele, am citit toate articolele apărute despre ea, dar există
acea senzație de inferioritate față de prietenii care devin celebri. Te gândești că, dacă te-ai întâlni cu ei pe stradă, nici nu te-ar mai recunoaște. Sau că nu ai putea să treci de secretara lor… Cam așa gândeam eu despre Petra. De fapt, nu aveam niciun motiv rezonabil; în definitiv, nu ne întâlniserăm pe 2 Serial polițist de mare succes în Germania (n. red.).
VP - 5
stradă și nici nu o căutasem la telefon. Dar nu aveam de unde să știu dacă nu cumva umbla acum cu nasul pe sus. Acum, ca într-un roman, o aveam pe Petra la celălalt capăt al firului. Și pentru că mă sunase ea, fie nu i se urcase faima la cap, fie că faima o părăsise și devenise o făptură demnă de compătimire, care trăia din ajutorul social german și care trebuia să smulgă
cu multă greutate câțiva bănuți de la cei cu asistența socială. Chestia cu ajutorul social nu era de ea și încerca să caute o cale de ieșire. Așa că mă
suna pe mine fie ca să mă tapeze de ceva bani, fie ca să mă întrebe dacă nu am ceva de lucru pentru ea. Aveam niște bani pe care i-aș fi putut împrumuta; din acest punct de vedere, prietenii mei mă privesc în genere mai pozitiv decât statul german. Și, dacă are nevoie de o slujbă, aș putea să
vorbesc chiar astăzi cu Fofo. Așa că vocea de la capătul celălalt al firului era oricum bine-venită.
— Am pierdut legătura cu tine, spuse ea. Dar de fiecare dată când am întâlnit un prieten comun am întrebat de tine. Ieri l-am întâlnit pe Alex la o gală de film. Mi-a spus că locuiește în Berlin și că este cameraman. El te văzuse acum câțiva ani, într-o vară, la Berlin, când locuiai la mama ta. Și astfel mi-a venit ideea de a o suna pe mama ta. Ce prostie că nu mă
gândisem la asta mai demult! Dar tu, tu de ce nu ai mai dat niciun semn de viață?
Am bolborosit o prostioară, pentru că nu puteam să îi spun: „Știi, nu te-am sunat pentru că tu ai devenit celebră!” Pe lângă asta, senzația mea era că
nici nu fuseserăm prietene atât de apropiate încât nu ar fi trebuit în niciun caz să pierdem legătura, dar asta era o altă chestiune.
— Vii în Germania? întrebă ea.
— Nu știu, am răspuns.
În realitate, nu intenționam, dar pentru a o vedea pe Petra poate că m-aș
fi dus. Mă încânta că nu era cu nasul pe sus și că încă se bucura de celebritate. Merita o călătorie în Germania.
•
Am pus receptorul în furcă și am privit telefonul încă vreo zece minute, atât eram de uimită. Vine Petra! Are rolul principal într-o coproducție turco-germană, un film a cărui acțiune are loc la Istanbul, și va rămâne aici ceva mai mult de o lună. Nu vrea nici bani și nicio slujbă, nu vrea nici să locuiască
la mine pe timpul filmărilor. Vrea doar să se întâlnească cu mine, să
pălăvrăgim ca două vechi prietene, să-mi spună ce cremă înlătură cel mai bine ridurile sau, cine știe, să îmi destăinuie un procedeu dezvoltat de ea însăși prin care se scot petele de pe lavoar fără a dăuna stratului de email.
Deci vrea să facem ceea ce oricare femeie face cu prietena ei, ca și cum nu ar fi celebră.
VP - 6
M-am concentrat și am decis să pun în cele din urmă cafea la fiert, pentru a-mi începe totuși ziua. În prăvălie exista o nișă pe care noi o foloseam drept bucătărie. Fofo și cu mine beam atât de mult ceai, încât am fi dat rapid faliment dacă l-am fi cumpărat de la ceainăria de la colț. Până când să ne vină ideea instalării unui fierbător în nișă, am avut grijă să îi dăm posibilitatea bunului Recai cu ceainăria lui să își construiască ilegal un zgârie-nori, care să se năruie la următorul cutremur de 5,8 grade.
De fapt mi se par grozave ceainăriile, mai ales dacă le compar cu acele automate pentru ceai și cafea atât de inumane… Pentru că acela care face ceaiul știe dacă îți place cu sau fără zahăr sau când preferi ceai ori cafea. Și, dacă ai un specialist ca Recai al nostru, mai știe și când te-ai despărțit de drăguțul tău, când te-ai împăcat din nou cu el, cât ți-ai petrecut pe drumuri ultima noapte sau dacă ți-ai petrecut seara la fereastră, mai pe scurt, știe mai multe decât ar trebui să știe. Dacă nu faci parte din vreo organizație ilegală nu trebuie să te simți deranjat de un asemenea specialist. Pentru că
în Istanbul bârfa este atât de intensă, încât oricum fiecare cunoaște aceste lucruri despre tine. Așa că unul în plus sau în minus nici nu mai contează.
Se înțelege că într-un oraș atât de mare ca Istanbul nu este simplu să fii totdeauna la curent cu tot. De aceea turcii discută pe străzi, la muncă, la masă cu prietena și chiar la teatru și la cinema permanent prin intermediul telefonului mobil. Tare aș fi curioasă să știu dacă Graham Bell nu era cumva de origine turcă, pentru că altfel cum s-a putut ajunge ca turcii nici măcar să
nu fi participat la descoperirea unui aparat după care sunt atât de topiți.
Seara, am ajuns din nou acasă epuizată. Urăsc astfel de zile. Permanent clienți, telefonul sună mereu, oamenii intră și ies… O zăpăceală totală. Când voiam să încui ușa magazinului, nu am mai avut puterea să răsucesc cheia și pe deasupra a trebuit și să plătesc că am venit cu mașina la muncă. La Istanbul, un automobil îți face numai probleme – nici vorbă să îți ușureze viața. Mai întâi, pentru că străzile sunt prea înguste, orașul este vechi, iar cartierul în care se află prăvălia mea are chiar o vechime venerabilă: Kuledibi există de pe vremea genovezilor.
În acest oraș toți sunt în mișcare ziua și noaptea, din zece milioane de oameni se pare că niciunul nu stă acasă la el. Pe străzi mișună oameni și mașini. Zece milioane de locuitori… asta este o țară!
Așa că te calcă pe nervi găsirea unui loc de parcare sau înaintarea cu câte zece centimetri în blocajele de circulație. Dar sunt o leneșă – dacă merg pe jos de acasă până la magazin fac o jumătate de oră, dacă merg cu mașina fac tot atât; prefer să merg cu mașina.
Pentru că toată ziua am avut atât de multă treabă, nici nu am apucat să
mă bucur de telefonul primit de la Petra. Nici nu ajung bine acasă și, ca orice VP - 7
locuitor normal al Istanbulului, pun mâna pe telefon. O sun pe Lale. Știa cine este Petra, pentru că am fost împreună la filmul prezentat la festival. Îi și propusesem de câteva ori să traducă în ziarul ei interviuri apărute în reviste germane, dar refuzase scurt. Lale este uneori foarte obositoare. Dar ce contează, este cea mai bună prietenă a mea.
