— Cu certitudine, am răspuns.
Apartamentul ocupat de Petra costa pe noapte probabil cam cât chiria mea pe o jumătate de an, dar hotelul merita fiecare ban. Poate o cameră de hotel să facă fericit pe cineva? Asta putea! După ce am împins-o înăuntru pe Petra și am închis ușa după noi, m-a cuprins un adânc sentiment de fericire.
VP - 17
Am sunat la room-service, am comandat vin și brânză și ne-am așezat în balcon. Se auzeau vocile cântăreților negri de la celebrul jazz bar al hotelului. Eram mulțumită cu viața mea. Și Petra era bine dispusă. Am devenit vorbăreață și am început să îi împărtășesc poveștile mele de amor și aventurile trăite de mine. Eu am fost cea care a relatat mai întâi despre sine.
A urmat ea.
•
Când m-am gândit că nu o voi mai putea asculta mult pe Petra și că aș fi preferat să nu mai aud nicio vorbă, soarele apusese de mult. Din cauza băuturii turnate în mine pentru a-mi spori rezistența la toate suferințele din viața prietenei mele, eram beată de-a binelea. Am plecat amândouă din hotel și în tăcere ne-am dus până la Palatul Dolmabançe. Răcoarea zorilor nu era suficientă pentru a mă readuce la viață, dar mă simțeam treptat mai bine. Un ceai negru de dimineață, băut alături de alți turmentați la cafeneaua de lângă
Palatul Dolmabançe, a reușit să alunge puțin lipsa de perspectivă, coșmarul tulbure, estompat al trecutului.
•
Când, ajunsă în sfârșit acasă, după un duș temeinic, mă răsuceam încoace și încolo în pat și nu puteam să adorm, se făcuse deja de prânz. Singură în locuința mea, mă simțeam copleșită de povestea vieții Petrei. Ceea ce trăise ea era atât de înspăimântător, încât parcă și în mine se schimbase ceva, ca și cum un loc din mine până acum curat se murdărise. Ce zic se murdărise, era ca și cum un burghiu îmi pătrunsese în inimă. Încă de mic copil învățasem că
un om, în viața sa, poate cuprinde atâta suferință încât îl poate zgudui adânc și pe altul și își poate pierde încrederea în viață. Și că, altfel decât am dori noi să credem, nicio tragedie nu aparține doar aceluia care o trăiește… și totuși…
Somnul meu a fost tulburat de mai multe ori de soneria telefonului și de noi și noi coșmaruri. Când în cele din urmă m-am decis să mă scol, mă
simțeam mai obosită decât înainte. Permanent îmi revenea în cap ceea ce îmi povestise Petra și experiențele ei mi se păreau și mai rele decât mi se păruseră aseară. Nu suportam să petrec după-amiaza și seara singură acasă.
Ca totdeauna când îmi stătea ceva în gât, m-am urcat în mașină și m-am dus la Lale.
Când în dimineața următoare am deschis ochii, era atât de târziu, că Lale plecase de mult la munca ei preferată și în același timp atât de devreme încât nu numai oamenii normali, dar nici funcționarii nu coborâseră încă din pat. Am sunat-o pe Pelin la ea acasă. Încă mai dormea. I-am spus că voi veni la magazin abia după-amiază. Voiam să mă adun puțin; dacă hoinăream puțin pe străzi sau vedeam un film vesel, poate că mi-ar fi fost mai bine. În VP - 18
cele din urmă mi-am dat seama că nu puteam să fac niciuna, nici alta.
Trebuia să o văd pe Petra. Mi-ar face bine să stau măcar într-un colț al decorului. Singura cale de a scăpa de tensiunea internă, de acest coșmar, era să fiu alături de Petra și să văd cum înfrunta ea viața.
Era ca și cum în locul inimii mele apăruse un mare gol, prin care se scurseseră toate sentimentele. Voiam să plâng, dar nu puteam. Am vrut să
vorbesc cu Lale, dar aseară nu putusem să deschid gura, nu reușisem să scot un cuvânt, în loc de asta privisem în gol, la televizor, toată noaptea. Datorită
somniferelor primite de la Lale, am dormit două, trei ore, asta a fost tot Acum, dimineața devreme, stăteam cu ceașca de cafea în mână, în grădină, și mă gândeam cum să-mi petrec orele nesfârșite ale zilei aflate în fața mea.
Pe la ora șapte am hotărât să o sun pe Petra. Și astăzi erau filmări, așa că
trebuie să se fi trezit de mult. Și chiar dacă nu avea filmări, ea nu era omul care să doarmă până la prânz. Pentru mulți oameni disciplina și succesul merg mână în mână. Cei ca mine au prea puțin din amândouă și asta nu duce la nimic în viață.
La ora opt dimineața, telefonul din apartamentul Petrei fu ridicat de un bărbat care vorbea limba turcă! Doamne, m-am gândit, cum pot oamenii să
aibă două fețe! Acum două nopți îmi povestise că, după cele trăite de ea, nu mai putea să aibă o legătură cu niciun bărbat, în această privință fiind incapabilă. Și acum, după trei zile la Istanbul, avea în cameră un bărbat turc care să ridice telefonul. O clipă m-am gândit dacă să închid său nu telefonul, înlăturând-o din viața mea pe Petra, cu toate catastrofele prin care a trecut.
Dar depășisem vârsta la care să fi avut o reacție atât de dură.
— Aș putea să vorbesc cu Petra? am întrebat
— Telefonați din Istanbul? întrebă bărbatul cu un accent puternic din zona Mării Negre.
Abia m-am stăpânit să nu îmi scape: „Ce te privește asta pe tine?” Dar nu voi renunța la politețea mea doar pentru că bărbații turci nu știu ce își pot permite.
— De ce întrebați asta, domnul meu?
— Sunt agentul de poliție Alaattin de la secția Ortaköy. Suntem aici pentru cercetări într-un caz de crimă. Dacă…
Crimă… un caz de crimă…
Cuvântul pe care îl întâlnisem până acum numai în romane îl auzeam acum pentru prima oară pronunțat în viața reală.
— O… crimă… un caz de crimă? Pe cine…? Asta înseamnă că Petra…?
Abia bâiguiam. Dar acest Alaattin nu voia să-și dea drumul la limbă; nu poate da nicio informație, asta i-ar depăși competențele și în afară de asta…
VP - 19
— Domnule comisar, sunt prietena Petrei Vogel. Și ceea ce doresc să aflu de la dumneavoastră nu este un secret de stat, vreau doar să știu dacă
prietena mea Petra este bine sau nu.
Credeți-mă, a fost o idee bună să mă adresez agentului de poliție Alaattin cu „domnule comisar”: a întors imediat foaia.
— Petra han^m este bine, madame.
— Multe mulțumiri, domnule comisar, am zis, pentru a-l mai recompensa o dată.
