3. În ce îl privește pe costumier, acesta citește romane polițiste și de aceea nu crede că oamenii mor și din cauze naturale sau se pot sinucide.
4. Dacă acceptăm că regizorul a fost ucis cu un revolver, rana provocată
de glonț se găsește într-un loc inaccesibil omului care se sinucide, și costumierul și-a dat seama de asta pe loc. Ceea ce înseamnă că este vorba despre un costumier care are și alte talente, pe lângă faptul că citește romane polițiste. Dacă există în zilele noastre costumieri care sunt comisari de poliție ori medici legiști pensionari este un subiect despre care știu prea puțin.
5. Arma crimei nu este prezentă, iar costumierul polițist criminalist pensionar și-a dat seama din prima clipă că lipsește arma crimei.
După ce am expus aceste posibilități, am înțeles că nu voi ajunge la niciun rezultat atâta timp cât doar stau aici și îmi dau cu părerea.
•
Vă spun deschis, sunt reticentă în ceea ce-i privește pe polițiști. Chiar există oameni care afirmă că la mine asta este mai mult decât neîncredere.
Dar decât să mă adâncesc în analize profunde, mă voi mulțumi a vă spune că
trec pe partea cealaltă a străzii imediat ce dau cu ochii de un polițist. Dintre învățămintele primite de la mama mea din fragedă pruncie, de care țin seama și astăzi, face parte și maxima: „Să nu ai încredere în polițist!” La care vreau să adaug că tema „polițiști” este singura în care părerile mele și ale mamei coincid. Pentru mama și pentru mine polițiștii sunt ființe supranaționale. Pentru noi nu există nicio deosebire între polițiștii englezi, turci, mexicani sau germani; ne displac în aceeași măsură.
Dar bărbatul care arată divin în uniforma de polițist și care a intrat acum câteva secunde în magazinul meu s-ar putea să îmi dea ocazia ca în privința acestei ultime păreri a mea și a mamei să trădez unitatea de opinie. Am încercat să-mi ascund tulburarea și în același timp să procedez în așa fel de parcă nu l-aș fi văzut pe Recai, care apăruse brusc în fața vitrinei atunci când s-a oprit mașina poliției.
— Da, domnule polițist, este vreo problemă? am zis cu intenția de a-i zdruncina ego-ul, deși aș fi pariat o sută la unu că bărbatul era cel puțin comisar.
— Sunt de la Poliția Criminală, comisar Batuhan. Aș avea câteva întrebări pentru dumneavoastră, madame, dacă dispuneți de timp.
Oricărui turc i s-ar părea ciudată această frază, iar pentru vorbitorii de altă limbă este necesară o explicație. Mai întâi, Batuhan nu este un nume de comisar. Comisarii au nume ca și ceilalți turci normali: Ali, Mehmet ori poate VP - 29
chiar Orhan. Batuhan este nume de cântăreț pop, și, dacă o familie dă fiului ei prenumele de Batuhan, nici prin minte nu îi trece că atunci când el se va face mare va deveni comisar.
Probabil că de la spaima trasă în ziua în care fiul a intrat la Academia de Poliție, mama comisarului Batuhan a jucat de atunci numai cărți, în timp ce tatăl s-a apucat de droguri. Deci, evident, ne aflăm în fața unei tragedii de familie, iar tipul stă dinaintea mea și zâmbește politicos, ca și cum nu ar fi din cap până în picioare răspunzător pentru ceea ce trăia familia lui.
Dacă mă veți întreba de când un comisar vorbește atât de politicos, ceea ce este foarte ciudat, deoarece și agentul de poliție de la secția Ortaköy, cu care discutasem de dimineață la telefon, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar care avea în orice caz un nume normal, mi se adresase tot cu „madame”, vă voi răspunde că acest lucru putea să însemne doar că – Uniune Europeană, țin-te bine! – turcii și-au pus în cap să adere și se îndreaptă cu pași hotărâți către destinație. Și că din acest moment și polițiștii turci vor arăta respect pentru drepturile omului.
•
— Vreți să mă întrebați ceva pe mine? am spus eu, făcând un semn cu capul către Petra. Desigur că o căutați pe prietena mea Petra.
Petra stătea tot în balansoarul meu, legănându-se înainte și înapoi, ca și cum puțin i-ar păsa de tot restul lumii.
După amestecul de surprindere și de bucurie copilărească de pe fața lui, eram îndemnată să cred că onorabilul comisar Batuhan nici nu o remarcase pe Petra. Dar el se străduia să depășească momentul.
Scoase notesul și aruncă o privire în el.
— Prietena dumneavoastră Petra… o caut pe Petra Vogel, da.
I-am arătat-o cu degetul. Recai mai era încă în fața vitrinei și urmărea ce se petrece în magazin. Am întredeschis ușa magazinului și am comandat trei ceaiuri ca să îl îndepărtez.
Cu siguranță că Batuhan vorbea engleza. Dacă l-aș fi auzit pe un oarecare alt polițist pronunțând un singur cuvânt într-o limbă străină, m-aș fi înecat de groază, dar că Batuhan știa engleză nu mă mira deloc. I se potrivea, nu?
Engleza Petrei lăsa de dorit la fel ca pe vremuri. De fapt Petra nu avea nicio înclinație spre limbi străine, chiar și cu germana stătea prost. Pentru că
Petra și comisarul Batuhan nu găseau o limbă comună, mi-a revenit mie o sarcină care însemna mai mult decât să ascult discuția celor doi.
Petra i-a relatat lui Batuhan aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce îmi povestise mie cu zece minute mai înainte: nicio propoziție mai puțin și nicio propoziție în plus. Cât timp a vorbit Petra, Batuhan nu a scos un sunet, s-a mulțumit ca din câne în când să noteze câte ceva.
VP - 30
— Când se afla din nou în camera ei, azi-noapte, a auzit vreun zgomot neobișnuit? Vreți să o întrebați asta, vă rog? spuse el, când Petra termină de vorbit.
Mi se adresase mie, dar o privea pe Petra.
Nu m-am putut stăpâni, din nou curiozitatea era mai puternică decât mine:
— Ce fel de zgomot, vă referiți la un foc de armă?
— Un foc de armă? Cum de v-ați gândit la asta?
Acum mă privea pe mine.
— Nu știu… cred… Cum a fost ucis Müller?
— Ah, normal… la asta vă gândiți. Nu, nu a fost omorât cu o armă de foc.
Râse ironic, descoperind un șir de dinți albi ca niște perle. Îmi venea greu să mă preocupe mai puțin bărbatul în sine și mai mult ceea ce spunea el.
— Este ceva mai complicat, spuse el. Müller stătea în cadă, și cineva a aruncat în apă un uscător de păr. Șovăi un moment înainte de a adăuga, de data aceasta fără a-și mai arăta dinții: O crimă cu mult clăbuc.
Am repetat în gând: o crimă cu mult clăbuc! Bun, dar ce este aici mai complicat? Clăbucul?
— Întrebați-o, spuse comisarul Batuhan și mă privi în ochi, dacă azi-noapte nu a auzit un zgomot ciudat. Sau dacă a văzut ceva. Orice informație, chiar dacă pentru ea pare neimportantă, ne poate fi utilă. Traduceți-i, vă rog!
