— Vom vedea ce se mai petrece cu timpul, am spus odată, ca să zic și eu ceva evaziv.
În timpul acestor discuții, mă gândeam dacă nu va trebui să vând mașina pentru a putea să o rețin pe Pelin, în cazul în care Fofo nu se va întoarce după cele trei luni. Între timp buna mea amică Lale m-a salvat de la astfel de probleme financiare. Abia o cunoscusem pe Pelin, când Lale a început să-i toarne povești despre mine. Deși îmi petrecusem la Istanbul primii șapte și ultimii treisprezece ani de viață, deci în total douăzeci de ani, aproape jumătate din viața mea, tot mai sufăr de ravagiile lăsate în sufletul meu de viața într-un sat german, sunt o zgârcită tipic germană, nu aș aprinde niciun bec în locuința mea dacă nu ar fi necesar, de aceea nu mi-am instalat nici măcar o lampă cu halogen, socotind astfel de lămpi mari consumatoare de curent; doar de rușine nu-mi petrec serile la lumina a doar câteva lumânări, ca și ceilalți germani. Și, pentru că Lale odată pornită nu mai putea fi oprită, s-a năpustit fără scrupule asupra mea. Nu, nu m-aș urca nici într-un taxi, numai ca să fac economie la bani. Musafirilor veniți acasă la mine le-aș oferi doar un ceai; aș fi propus odată, într-un restaurant, ca fiecare să-și achite consumația și pe lângă asta aș fi… Nu am încotro și trebuie să amintesc că
turcii spun a plăti „nemțește” când fiecare-și plătește consumația și de fiecare dată când folosesc această expresie trag cu ochiul spre mine și rânjesc, ca și cum eu aș fi inventat modul de a plăti „nemțește”! Ei, Lale nu s-a luat de păr cu mine, iar eu mi-am ținut gura și nu am scos un cuvânt în apărarea acestei nemțoaice insuportabile. Și, cum era de așteptat, în final totul a fost în avantajul meu. Acum Pelin crede că aș fi o emigrantă șicanată
de turci și simte o mare simpatie pentru mine. Sunt convinsă că nu va demisiona chiar dacă va găsi pe cineva care să-i ofere un salariu de trei ori mai mare decât la mine…
VP - 11
2.
Când Petra a sunat pentru a doua oară, era sfârșitul lui mai.
Din primăvară la Istanbul, această minune a lumii care se încheia prea curând, se făcuse deja vară. Mi-ar fi făcut plăcere ca Petra să cunoască
această primăvară: să bea ceai în grădinile minunatelor palate otomane la umbra platanilor seculari cărora le dau primele frunze, să colinde pe străduțele cu iz de mimoze, să simtă intrându-i în oase umezeala din rezervoarele de apă bizantine, să vadă hipodromul și fântâna sultanului Ahmed, în timp ce s-ar destinde pe gazonul acoperit cu rouă în razele de soare călduțe ale primăverii, sau să deguste anghinare în ulei de măsline la Hacı Halil…
— Abia acum am primit aprobarea de filmare, spuse Petra.
Birocrația turcă nu era inferioară celei germane în materie de formalități și hârtii, de aceea nu mă miră că a durat atât. Voiau ca la sfârșitul lui aprilie să înceapă filmările, deci asta însemna începutul lui iunie.
„Ați pierdut primăvara”, mi-am zis în sinea mea.
I-am promis Petrei că am să o iau de la aeroport. Hotelul ei se afla în apropierea locuinței mele, deci nu era o problemă pentru mine.
Am petrecut o nesfârșit de lungă oră într-o cafenea de pe proaspăt renovatul aeroport Atatürk, care încerca să-l concureze pe cel din Atena. Din cauza fumului de țigară abia îți puteai vedea mâna adusă în fața ochilor, dar, dacă vă gândiți că este din cauza emoției – oamenii sunt emoționați pentru că se despart ori se reîntâlnesc cu ai lor și din cauza aceasta fumează –, vă
voi spune că turcii nu au nevoie de asemenea pretexte pentru a aprinde țigară după țigară. Așa că nu era de mirare că norii de fum din cafenea făceau să mă usture ochii și aproape că mă sufocau. De nevoie, m-am alăturat majorității covârșitoare a fumătorilor.
Eram emoționată pentru că urma să o revăd foarte curând pe Petra? Îi dusesem oare lipsa? Încercam să îmi imaginez cum îi arăta chipul și cum s-ar fi putut schimba cu trecerea anilor. Prin ce trecuse ea, prin ce trecusem eu? Tocmai când eram pe punctul de a mă adânci într-o rememorare fără
sens a vieții, s-a anunțat aterizarea avionului cu care venea Petra.
Trebuia să recunosc că faptul de a o întâmpina pe Petra la aeroport era o dorință nesăbuită. Mișunau jurnaliștii care voiau să fotografieze echipa de filmare. Apărură câțiva oameni de securitate și o scoaseră pe Petra din mulțime. Dar ea observase cumva semnele pe care i le făceam, căci strigă la VP - 12
oameni să facă loc să trec. Pentru câteva secunde cercul se reînchise în jurul nostru, până când am fost împinse către ieșire.
Nu mă gândisem că vechea mea prietenă era cu adevărat un star, și evident că echipa nu avusese în vedere că Petra putea să aibă la Istanbul o prietenă atât de ramolită, în orice caz, afară o aștepta o limuzină imensă. Nu puteam să zic: „Îndepărtează bestiile astea, îmi aduc imediat mașina!”
Peugeotul meu din ’82 ar fi arătat jalnic pe lângă luxoasa mașină. În timp ce paza o împingea în automobil, am mai putut doar să îi strig că ne vom revedea la hotel. Petra îmi făcu semn că a înțeles, șoferul acceleră și dispărură.
Cu o viteză demnă de o după-amiază de vineri, uneori chiar apăsând pe pedala de accelerație, am luat-o pe șoseaua de pe malul Mării Marmara, având de o parte marea cu Bosforul în depărtare, iar de cealaltă parte cartierele păturii mijlocii a populației, blocuri înalte, unul mai oribil decât celălalt, și, poate pentru prima dată de când venisem la Istanbul, toată lipsa de bun-gust și străduința sfidătoare de a distruge ce era frumos m-a lăsat rece. Gândurile mele zburau către Petra. Îi văzusem chipul doar pentru o clipă scurtă. Impresia… o femeie distrusă, parcă zdrobită de o viață prea dificilă pentru ea… există lucruri care se întipăresc pe chip, în mimică, și care nu apar în fotografii… pe care nicio cremă și nicio operație de înfrumusețare nu le pot îndepărta… o tristețe întunecată, posomorâtă…
Când circulația și-a dat duhul la Serai, soarele tocmai apunea peste Cornul de Aur. Trebuia să o sun pe Pelin și să îi spun să închidă magazinul și să nu mă mai aștepte. Când plecasem, îi spusesem că mă întorc repede, dar trecuseră ore de atunci. Nu mă gândisem la circulația de vineri după-amiaza.
Luptam neajutorată cu haosul circulației în care un locuitor veritabil al Istanbulului nu s-ar fi angajat niciodată. Dacă mai treceam pe la magazin, ajungeam prea târziu la Petra, la hotel, deci nu aveam să mai trec și Pelin mă
va aștepta degeaba.
Erau momente în care aș fi putut să folosesc un telefon mobil, ah, va trebui să îmi iau unul. Trebuia să parchez undeva și să caut o cabină
telefonică, dar chiar dacă aș găsi un loc de parcare, aș fi umblat mult și bine după o cabină. Când eram tocmai pe punctul de a-mi pierde rațiunea, doar cu puțin înainte, mi-a venit o idee genială: am strigat către bravul tată de familie de la volanul mașinii aflate alături de mine:
— Scuzați-mă, aveți cumva un telefon mobil?
Evident că omul a fost mirat de întrebarea mea. În zilele noastre, chiar și elevii de la școala elementară au telefoane mobile, cum de nu ar avea el?
— Trebuie să telefonez urgent, nu m-am gândit că voi fi reținută atâta timp în circulație. Aș putea folosi aparatul dumneavoastră?
VP - 13
I-am restituit telefonul deschis, pentru că nu reușeam să îi închid clapa și i-am propus să îi plătesc convorbirea.
— Nu este cazul, răspunse el și, pentru a-mi demonstra cât de imposibilă
îmi consideră propunerea, își mușcă buza de jos și făcu un semn cu degetele îndepărtate: Nici nu poate fi vorba!
•
Am ajuns la hotelul unde era cazată Petra mai târziu decât în cele mai pesimiste aprecieri făcute de mine, terminată și scăldată în sudoare, cu crampe la picioare de atât apăsat ba pe accelerație, ba pe frână, ba pe ambreiaj, cu fața de un galben murdar de la țigările fumate din cauza stresului. Ceilalți erau pesemne acolo de mult
Când l-am rugat pe băiatul de la recepție să o sune pe Petra în cameră și să îi dea de știre că am sosit, m-a surprins amestecul de respect și admirație de pe fața lui. Când expresia i s-a șters de pe chip imediat ce i-am spus că
sunt prietena Petrei, m-am lămurit că tânărul mă luase drept unul dintre acele V.I.P.-uri. În halul în care eram!
Petra dispunea de un apartament cu vedere excepțională, aproape mai mare decât locuința mea. Aici a avut loc revederea noastră nu tocmai exuberantă. O scenă așa cum se desfășoară ea între doi germani care nu s-au văzut de ani de zile; trebuie să vi-o imaginați ca la Schlöndorff. De exemplu, în filmul Liniștea de după focul de armă, pe care l-am văzut în ultima mea călătorie la Berlin, exista o astfel de scenă: două militante din Fracțiunea Armata Roșie luptă pentru aceeași cauză, pleacă împreună în Palestina, răpesc oameni, omoară polițiști… Faptul că își pun împreună viețile în joc, ar crede cineva, ar trebui să creeze între ele o anumită apropiere. Dar nu, nu se întâmplă așa. Ca totdeauna, se revăd întâmplător după mulți ani în Germania de Est și are loc această întâlnire, o întâlnire pur germană, exact ca între Petra și mine: se dă mâna, se ating reciproc obrajii. Asta a fost! Nu tu îmbrățișare, nu tu strâns în brațe, mângâiat… Vedeți că, deși eu aparțin acelor oameni care au avut de suferit în mod special din cauza imaginilor-clișeu, trebuie să accept că o parte a prejudecăților despre germani sunt reale.
Dar unde rămăsesem? Ah, da: Petra regreta că nu îmi spusese să nu vin la aeroport Dar nici ea nu se așteptase ca la sosirea ei să fie atâta lume.
