•
Nu avea sens să îmi torturez memoria. Nu mai auzisem numele bărbatului, așa că nu aveam cum să mi-l amintesc
Dar trebuie să îl fi văzut atunci când am vrut să o iau pe Petra de la aeroport. Însă nu puteam să știu în acea masă de oameni care dintre ei era regizorul și care era mașinistul. Nici nu cred să fi citit pe undeva ceva despre film și despre regizorul acestuia. Ce îmi spusese Petra despre acest om?
Brusc, mi-am dat seama că Petra și cu mine nu discutaserăm nimic despre film. Nu cunoșteam nici numele regizorului, nici ideea filmului și nici ce rol interpreta Petra. Foarte probabil, ziarista cea blondă știa mai multe amănunte decât mine.
Am sunat la camera 724 de la telefonul de lângă recepție A sunat îndelung, dar nu l-a ridicat nimeni. Am sunat din nou – nimic. M-aș fi putut duce acasă sau la magazin, dar prea eram curioasă. Am revenit în cafenea și m-am așezat la o masă de la care puteam să ascult ce vorbeau reporterii. Mă
ridicam din când în când, telefonam la camera 724 și așteptam. Ce așteptam, nu știam nici eu, dar eram sigură că mă îngrijora Petra.
După ce m-am lămurit că discuțiile reporterilor de la masa alăturată nu mă luminau cine știe ce, i-am întrerupt politicoasă și am întrebat de numele celui ucis. Un bărbat rotofei și prietenos sări în picioare și întrebă: VP - 26
— De ce vreți să știți?
— Poate că era unul celebru, am răspuns eu. În hotel mișună polițiștii și ziariștii.
— De fapt nu era celebru, spuse tipul cel prietenos.
— Îl chema Kurt Müller. Nu am mai auzit de el, spuse celălalt, care cu siguranță că nici de Steven Spielberg nu auzise.
— Hmm… am spus și am repetat: Kurt Müller. Ce nume banal, chiar și pentru un mort.
Rotofeiul nu era nereceptiv la un schimb de informații și își trase scaunul mai aproape de masa mea. Arătă către pachetul de țigări.
— Cine este acest Kurt Müller? l-am întrebat, în timp ce îi întindeam pachetul.
— Acum trei zile a venit din Germania o echipă de actori ca să facă aici un film, spuse el, și își aprinse țigara. Desigur că ați auzit de ei. Victima este regizorul. A fost găsit în camera sa, la ora cinci dimineața… Cum a murit, nu știm nici noi. Poliția nu a dat încă nicio explicație. Singurul lucru pe care îl cunoaștem este că există suspiciunea de crimă.
•
Era după-amiaza târziu când am decis să nu mă mai învârt toată ziua în colivia asta de hotel, ci să mă duc la magazin ca să îi dau liber lui Pelin – ceea ce ar reprezenta cea mai inteligentă faptă a mea pe ziua de astăzi. Pentru ultima oară am format la telefonul de lângă recepție numărul pe care îl știam ca fiind al camerei unde fusese mutată Petra. Îmi era perfect indiferent dacă mai răspundea cineva; oricum nu a răspuns nimeni.
Dacă vă închipuiți cumva că eram neagră de supărare, vă înșelați amarnic.
Dimpotrivă, mă liniștisem. Mă împăcasem cu soarta mea. Putea interveni în viață o situație mai liniștitoare? Îmi bătuse la ușă șansa ca dintr-o vânzătoare de romane polițiste să devin detectiv amator, dar se epuizase înainte ca eu să deschid ușa. Îmi voi continua viața mea absolut normală, lucru care era și cel mai bun pentru mine. Emoțiile ultimei zile erau prea mari pentru inima mea obosită. Toate cafelele pe care le băusem în timp ce stăteam acolo și așteptam ca asasinul cu arma crimei în mâna plină de sânge să se așeze lângă mine au fost o pedeapsă suficientă și eram gata să renunț
la toate speranțele unei profesii de detectiv.
•
Dar gândul la șansa care îmi bătuse la ușă și care dispăruse apoi nu-mi dădea pace.
•
Circulația din Istanbul și problema căutării unui loc de parcare vă sunt deja cunoscute. Nimeni nu își poate închipui cu cât calm le înfruntam. Pe VP - 27
drumul până la magazin nici nu am ieșit jumătate pe geamul lateral pentru a-l înjura pe șoferul din fața mea, nici nu m-am legat de pietonii care traversau pe roșu. Îmi repetam că am răbdarea de nezdruncinat a omului împăcat cu soarta lui.
Când am intrat cu un sandviș cu brânză în magazin, am avut parte de prima surpriză plăcută a zilei: pe scaunul meu balansoar stătea Petra. A sărit imediat în picioare și a strigat aproape isteric:
— Unde te ascunzi?
Evident că mă aștepta de mult. Mă și miram cum de nu îmi venise ideea de a suna la magazin.
— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat, în timp ce mestecam din sandviș.
Petra povesti că echipa de filmare se dusese aseară să mănânce. Ea nu rămăsese mult timp și se întorsese în cameră, ca să se culce. Așa cum aflase azi-dimineață, nici ceilalți nu rămăseseră până seara târziu, ci pe la miezul nopții se despărțiseră. Deoarece pentru astăzi erau programate filmări în afara orașului, trebuiseră să se trezească devreme cu toții, ca să se adune la ora 4.30 în holul hotelului. Apăruseră toți, în afară de regizor. Îl așteptaseră
un timp, gândindu-se că întârzie puțin. După cinci minute sunaseră în cameră la el și, nerăspunzând nimeni, mai așteptaseră puțin. Pentru că nu puteau începe filmările fără regizor, nu le rămăsese altceva de făcut decât să
aștepte în continuare. Pe la ora 5.15, după ce deja așteptaseră cam mult și sunaseră la el încontinuu, cineva a propus să arunce o privire la el în cameră. „Ieri a băut prea mult, își exprimase părerea un actor, dacă este în comă nu mai aude telefonul”.
Nu era un secret că omul sugea ca o sugativă. Portarul de noapte le-a spus că nu are voie să deschidă atâta timp cât un client se află în camera lui. În cele din urmă se căzuse de acord ca un angajat al hotelului și un costumier –
cel mai bun prieten din echipă al regizorului – să verifice camera.
Costumierul ieșise imediat în fugă, verde la față, strigând: „L-au omorât pe Kurti”.
Petra nu știa cum, pentru că nici nu întrebase. Mă enerva tare că nici măcar nu părea să o intereseze. Am recapitulat tot ce îmi spusese. Cum costumierul rămăsese în cameră doar atât cât ar fi putut arunca o privire asupra cadavrului și imediat spusese că l-au „omorât”, nu încăpea îndoială
că era vorba de o crimă. Pe baza cunoștințelor mele dobândite din romanele polițiste, pot afirma că o crimă atât de evidentă de obicei este săvârșită cu un pistol. Dar chiar dacă exista un pistol, un costumier obișnuit ar fi trebuit să se gândească mai întâi la sinucidere, și nu la crimă. De ce costumierul nu spusese că regizorul „se sinucisese” sau că „murise”? La această întrebare găseam mai multe răspunsuri:
VP - 28
1. Costumierul îl ucisese pe regizor.
2. Asasinul nu și-a dat măcar silința să simuleze o sinucidere.
