După Lale am vrut să îl sun pe Fofo, dar nu am putut pentru că nu aveam numărul lui de telefon. Am mai stat puțin, am fumat trei țigări într-un sfert de oră și am mai sunat-o o dată pe Lale. Suna ocupat. Am făcut un duș doar ca să mai treacă timpul și am încercat din nou – tot ocupat. M-am gândit să
sar în mașină și să mă duc la ea, dar nu aveam chef. Am apăsat butonul pentru reapelare – ocupat din nou. Pentru consolare, l-am sunat pe vechiul meu iubit, care are totdeauna timp pentru mine, este la cheremul meu. Și ia ghiciți: Și telefonul lui era tot ocupat. De supărare am ațipit. Visam că
încercam să-i dau în cap lui Graham Bell cu un telefon. Și madam Curie țipa la mine: „Asta-i crimă! Crimă!” M-am trezit lac de sudoare.
•
A doua zi era sâmbătă, prima dintre cele mai frumoase zile ale săptămânii, a doua fiind duminica, exact ziua ce îi urma. Mulți indigeni, care nu se gândeau decât să facă bani, în această primă zi dintre cele mai frumoase ale săptămânii se găseau la locul lor de muncă. Eu nu voiam niciuna, nici alta. Dacă Fofo nu era deprimat și făcea curat în magazin, sâmbăta era închis – așa cum arăta și tăblița de pe ușă.
Sâmbăta, împreună cu prietenul și vecinul meu drag Yılmaz, obișnuiam să
pândim din colțul grădinii ceainăriei din cartier și să-i surprindem pe trecători. Yılmaz are cincizeci de ani, chelie, este scund și gras și lucrează în publicitate. Un nebun! Este la curent cu toate zvonurile, îmi povestește mie tot ce știe și le povestește celorlalți ce știe despre mine… În legătură cu asta mi-am spus părerea: Nu mai contează unul în plus sau în minus și, de aceea, Yılmaz este prietenul meu apropiat.
Yılmaz și cu mine luăm sâmbătă dimineața plăcinte și covrigi de la brutar și ziare de la magazinul alăturat și ne facem comozi în grădina pentru ceai.
Asta pe la ora zece. Întreaga promenadă din Cihangir se desfășoară în fața noastră, mulți ne cad în plasă și se așază la masa noastră, alții sunt mai prevăzători, doar ne fac semn și trec mai departe. Când ne plictisim de pălăvrăgeală, mergem la cinema și, dacă nu rulează un film bun, fiecare se duce acasă la el.
În conformitate cu repartiția muncii, Yılmaz cumpără totdeauna ziarele, iar eu fac cumpărăturile de la brutărie. Deoarece în cursul săptămânii aproape că nu citesc ziarele, sâmbăta dimineața este pentru mine și în acest VP - 8
sens o schimbare: dar nimeni nu a zis că orice schimbare trebuie să fie neapărat plăcută.
A intrat în obișnuință ca Yılmaz să sosească în grădină mai devreme decât mine, mai bine zis să fie punctual. Și pentru că eu nu sunt un om punctual și, pe deasupra, sunt o nemțoaică nepunctuală, nu pierde ocazia să mă ia peste picior din acest motiv. La rândul meu, îl iau peste picior spunându-i că toți turcii îi consideră categoric pe germani idioți punctuali și harnici și că el nu este o excepție. După cum vă puteți gândi, pentru Yılmaz reprezintă cea mai teribilă jignire să îi spui că ar fi ca toți ceilalți.
Nu pierd prilejul să vorbesc despre ciudatele prejudecăți pe care le au turcii referitor la germani: când turcii văd un german zâmbind vesel, cad pe spate de mirare. Dacă eu râd, ei gândesc că deja m-am integrat bine în societatea turcă și găsesc că asta este de bine. Până astăzi nu am putut să
conving pe nimeni că și în anii petrecuți în Germania mai râdeam din când în când și că din acest motiv acolo nu eram izolată. Am avut chiar cunoștințe care socoteau că eu, ca nemțoaică zâmbitoare, nu m-am simțit în Germania ca acasă și de aceea m-am stabilit în Istanbul.
Pentru turci și faptul că mă numesc Kati este un semn că sunt altfel decât germanii normali. Nu veți crede, dar am întâlnit turci care-și închipuiau că în Germania existau doar două prenume și că toți bărbații se numesc Hans, și toate femeile se numesc Helga. Nu am idee de unde vine tâmpenia asta.
•
Când, după o întârziere de un sfert de oră, apar în grădină, Yılmaz mă
surprinde nefăcând nicio glumă privind punctualitatea și caracteristicile germanilor. Probabil că era mult prea preocupat de alte chestiuni: povestea cât de multe firme din Turcia, inclusiv cea publicitară la care lucra el, se aflau în criză financiară. Începuseră concedierile. Pentru cazul în care va fi și el concediat, i-am propus locul de muncă al lui Fofo, care probabil că va deveni disponibil curând. M-a privit răutăcios. Ce, acum voia să mă ia peste picior pentru că nu puteam să îi ofer un salariu lunar de zece mii de dolari?
•
Petra spusese că mă va suna din nou imediat ce se va stabili când vine, deci după ce se va rezolva cu birocrația dintre ministrul Culturii turc și producători. Au trecut două săptămâni fără să fi primit vreun semn de la ea.
Bineînțeles că între timp nu am stat degeaba: când am dat prima oară de Fofo, i-am explicat că voi angaja pe cineva în locul lui dacă nu are de gând să
revină la magazin. Nu am niciun chef să muncesc zi de zi ca o smintită ca să
îmi scurtez viața. Nu gem străzile de oameni care să vrea să lucreze într-o librărie cu cărți polițiste, dar cu siguranță că voi găsi eu pe cineva.
VP - 9
În loc să îmi dea un răspuns, mă tot plimba. Nici nu spunea că revine la muncă, nici că nu mai vine. Enervată, l-am întrerupt:
— Atunci am să caut mai întâi pe cineva pentru trei luni. Între timp, tu te hotărăști ce vrei să faci. Dacă vrei să alergi în continuare după nu știu care bărbați, sau dacă vrei să înveți să fii pe picioarele tale!
După această explicație importantă și plină de conținut, am ieșit și am trântit ușa după mine. Nu cred că Fofo a dat atenție la ceea ce i-am spus sau la faptul că trântisem ușa. Deocamdată, pentru el exista numai Alfonso. Dar în definitiv aveam și eu mândria mea.
Câteva zile mai târziu, m-am dus la prietena mea Candan, care avea o mare librărie în Beyoğlu, și am rugat-o să îmi găsească o persoană potrivită
pentru magazin. Candan este grozavă în asemenea chestii; de câte ori o rog ceva, găsește imediat o soluție. Ca și acum. A sunat pe telefonul mobil la patru, cinci numere; o oră mai târziu, în fața mea se afla o fată simpatică, Pelin.
Pelin mi-a spus că este studentă la Universitatea din Istanbul și studiază
limba și literatura engleză. Era din Izmir și venise la Istanbul ca să studieze și ca departe de familie să respire liberă. Se afla aici de șapte ani, muncea și în același timp studia, de aceea încă nu terminase studiul.
— Asta nu are importanță, am spus. De fapt era un punct în plus pentru ea. Nu îmi plac oamenii peste măsură de harnici.
— Deși sunteți nemțoaică? întrebă Pelin.
Ne-am împărțit sarcinile. Deși nu e echitabilă, era totuși e repartizare de sarcini. Trei zile pe săptămână Pelin va deschid magazinul și eu voi putea să
dorm până la prânz. Pentru că e lucrase și înainte într-o librărie, Pelin s-a descurcat de la începu cu sarcinile ei și acum venea regulat la prăvălie – sub privirile pline de reproș ale lui Recai, specialistul în ceaiuri, căruia nu îi convenea că nu fusese primul informat
Fofo îmi este prieten, de aceea nu îmi face plăcere să spun că Pelin muncește cel puțin de cinci ori mai bine decât el. În zilele în care îi vine rândul, deschide punctual magazinul, șterge cărțile de praf chiar și când nu este deprimată, face curățenie peste tot, pune flori pe masă, avem tot timpul ceai și cafea, și are înțelegere și pentru particularitățile mele de nemțoaică…
De fapt are o singură lipsă, aceea că nu îi plac romanele polițiste. Dar cred că
vom depăși cu timpul și acest lucru și nu îmi fac griji.
Lui Pelin nu îi place literatura polițistă, dar îi plac cărțile și muncește cu plăcere într-o librărie. Desigur, pe ocolite mi-a zis de câteva ori că ar prefera o muncă mai bine plătită. Turcii educați nu spun niciodată direct că vor mai mulți bani, o spun doar aluziv.
VP - 10
