Hram amândouă atât de epuizate, încât nu mai aveam chef să ieșim. Petra propuse să comandăm ceva de mâncat și, de ce să mint i-am fost extrem de îndatorată pentru idee.
La încheierea discuției am rămas cu impresia că Petra era mult mai închisă decât până acum. Bine, ea nu fusese niciodată cea mai apropiată
prietenă a mea, dar nici cea mai străină. Când întâlneam vreo veche prietenă
VP - 14
după o lungă perioadă, de obicei constatam că multă apă cursese pe râu în jos și că drumurile noastre se despărțiseră, dar acum era altceva, se trecea mult dincolo de tensiunea obișnuită între două prietene care se revăd după
ani. Ceva se pierduse. Problema nu era la mine, nu la relația noastră, nu, Petra suferise pierderea. De ce mă căuta acum?
Când în cele din urmă am plecat, ea ședea pe sofa, era aproape adormită.
Îmi umblau prin cap tot felul de gânduri. „Ca într-un cazan”, spun turcii, da, capul îmi clocotea ca un cazan. Mi-am luat mașina din parcarea hotelului.
Invazia de vineri seara probabil că deja începuse în Ortaköy. Îmi era indiferent. Am cotit către podul care mă ducea pe malul asiatic și m-am îndreptat spre Lale. Nu aveam niciun chef să petrec seara aceasta de vineri singură acasă, ca o bufniță.
•
Când m-am trezit a doua zi pe sofaua din biroul lui Lale, mai întâi i-am telefonat lui Yılmaz, ca să îi spun că nu pot veni la întâlnirea noastră de sâmbăta, apoi am sunat-o pe Petra. Se trezise de mult și luase chiar și micul dejun. Urma să primească programul de lucru zilnic, după care mă va suna imediat
Am luat micul dejun în grădina casei din Kuzguncuk, am rămas în fața farfuriilor goale și ne beam cafeaua când a sunat telefonul. Era Petra. Nu se va putea întâlni cu mine înainte de cină. Erau în întârziere și regizorul nu voia să piardă timp, munca începea imediat.
Asta m-a cam enervat, dar nu am lăsat-o pe Petra să simtă asta. Nu era vina ei. Nu era vina nimănui, dar cum să îmi încep acum această sâmbătă
grozavă?
Lale era cel puțin tot atât de încurcată ca mine. Și, în plus, era singura ei zi liberă. Așa că ne-am sfătuit cum să ne începem ziua și, după o jumătate de oră, deciseserăm să ne petrecem sâmbăta în salonul de frumusețe. Dacă
investiți o zi în frumusețea proprie, în final poate fi doar în avantajul dumneavoastră, mai ales dacă sunteți o femeie de vârstă mijlocie și în căutarea unui bărbat.
Când spre seară am ajuns acasă, eram epuizată, dar arătam nemaipomenit Aceasta este una dintre chestiunile care îmi plac foarte mult la Istanbul, aspectul îngrijit: aici este un lucru absolut normal să te duci la frizer sau la cosmeticiană. Dimpotrivă, în Germania toate – până și mama și prietenele ei – se tund și își vopsesc părul singure; nimănui nu îi trece prin cap să meargă la manichiură, pedichiură sau la cosmetică. De aceea acolo străzile sunt pline de oameni la ale căror fețe este preferabil să nu te uiți La München mai merge cum mai merge, dar la Berlin îți trece pofta de a mai ieși pe stradă, din cauza acestei armate de rățuște urâte.
VP - 15
De fapt la Berlin cele mai elegante sunt turcoaicele, nu toate, numai fetele cu baticuri din generația a doua sau a treia. Sunt atât de elegante, încât unora le piere și piuitul. Bineînțeles nu pentru că poartă ultimele creații ale lui Jil Sander, ci ele își croiesc singure moda și îi rămân fidele până la capăt: pantofi cu talpa foarte groasă, pantaloni ieftini, dar cu tăietură modernă din nailon negru, mantouri din piele sintetică… baticuri șic în culorile modei sezonului, jachete lungi în ton cu baticul…
Femeile din prima generație din Berlin, care poartă și ele baticuri, nu au nimic comun cu fiicele lor. Când eram mică, le porecleam pe femeile din prima generație „pinguini”. Și ele arătau ca îmbrăcate în serie, dintr-o colecție fără niciun gust. Mici și grase, se deplasau legănat ca pinguinii în mantourile lor cenușii, încrețite. Numitorul comun este baticul, dar ele trăiesc într-o cu totul altă lume decât fiicele lor.
Când am aflat că Petra nu va putea veni la cina stabilită, era deja ora opt.
Trebuia să petreacă neapărat seara cu echipa de filmare. Ne-am întreținut puțin la telefon. Părea nervoasă, evident că ar fi preferat să fie cu mine. Mi-a părut rău. Voiam să îi spun că mă îngrijora și mi se părea că e fără niciun chef și foarte obosită, dar mi-am ținut totuși gura. Nu este bine să spui asemenea lucruri oamenilor. Dacă interlocutorul o ia în serios, poate fi foarte dureros.
Vă închipuiți cum mă simțeam ratându-mi și programul pentru sâmbătă
seara. Situația părea și mai lipsită de speranțe decât dimineața: cu unghiile făcute, coafată și cu pielea proaspăt îngrijită nu puteam să mă învârt prin casă. Despre Lale știam că nu va ieși sub nicio formă în singura ei zi liberă.
De aceea nici măcar nu am încercat să o sun. În loc de asta, am sunat-o pe Arzu. Arzu avea totdeauna ceva planificat, ca și astăzi. Mi-a spus că avea întâlnire la ora zece, la Kaktüs. Acolo se va stabili ce vor face restul serii.
Puteam veni și eu.
Cafeneaua Kaktüs este unul dintre cele mai importante locuri din Istanbul. Acolo toți se cunosc. Clienții casei sunt ziariști, scriitori, oameni din publicitate… În ultimul timp a încercat și un mic grup de yuppi să își facă loc acolo, dar cred că a fost alungat, pentru că de la o vreme nu am mai văzut niciunul dintre ei.
Când ieșisem deja din casă și-mi verificam în oglinda din hol coafura și machiajul, a sunat telefonul. Era Petra. Scăpase de echipă și, dacă mai eram dispusă, ne puteam întâlni. Nu am fost în stare să îi spun că între timp îmi aranjasem altceva.
— Trec într-o jumătate de oră să te iau, i-am spus.
Nu era o problemă să îi explic lui Arzu că nu voi mai veni la întâlnire; Arzu nu punea la inimă așa ceva.
VP - 16
De data asta am fost deșteaptă și nu am mai luat mașina. Dacă ești pregătită să strângi din dinți și să îl suporți pe șofer, taxiul este mai ieftin decât un loc de parcare și, în plus, nici nu trebuie să renunți să mai bei. Față
de femei, polițiștii de la circulație nu sunt chiar atât de severi, dar nu se știe niciodată, pentru că de la un timp au înmulțit controalele nocturne de alcoolemie în oraș.
După o jumătate de oră eram la hotel. Am sunat-o pe Petra de la telefonul de lângă recepție și, în timp ce o așteptam în hol, meditam asupra locului unde să o duc la o cină întârziată: să mergem într-o tavernă turcească buna sau la un mai mult ori mai puțin luxos restaurant cu specific pescăresc din Bosfor – și nu mă puteam decide.
Când după un sfert de oră Petra cobora din lift, m-am lămurit că nu am fi putut pune piciorul în vreun restaurant de lux și nici într-unul oarecum de lux. Arăta ca o turistă germană din clasa de mijloc: ciorapi albi de tenis vârâți în papuci, un șort urât și un tricou care la Istanbul ar fi trebuit folosit drept cârpă pentru praf. Dacă ar fi întrebat cineva care din noi este stea de cinema, orice copil de trei ani ar fi arătat spre mine. Deci de aceea numele de Petra Vogel pronunțat la recepție nu avusese același efect ca ieri. M-am întrebat cu toată seriozitatea ce făcuse ea dacă nu în jumătatea de oră cât fusesem eu pe drum, măcar în sfertul de oră în care o așteptasem în lobby.
Dar pentru că eu nu sunt atât de necioplită ca nemții, sau ca berlinezii, mi-am ținut gura.
Acum trebuia să iau rapid o decizie. Aveam în față o veche prietenă, care purta papuci ortopedici și șosete albe – buun! Ne revedeam după ani de zile și încă ne mai simpatizam una pe alta – buun! Dar voiam eu să arăt în această seară întregului Istanbul că aveam o asemenea prietenă? Nu! M-am îndreptat către Petra și am împins-o înapoi în lift.
— Nu mă simt prea bine. Iar afară totul este atât de aglomerat… și circulația la Istanbul într-o seară de sâmbătă… Am tras aer în piept și am continuat: Nu ai vrea, așa ca ieri-seară, să stăm pe balcon și să cerem să ne aducă ceva de mâncare?
— Ești sigură că nu vrei să ieși?
Petra mă privea cu neîncredere; părea că nu crede niciun cuvânt din cele spuse de mine.
