— Dacă îl știu? Îl știe întreaga Germanie. Tu nu citești niciun ziar?
M-am făcut că nu aud.
— Cine este acest Basile?
— Numărul doi la liber-democrați…
— Și fost ministru al Apărării, îmi amintesc, am spus eu.
— Da, în penultimul guvern. Dar nu cred că marele om politic se va întâlni cu tine ori cu mine, doar așa, ca să își amintească de Kurt Müller, vechiul lui prieten de la grădiniță, de care a uitat cu siguranță de mult.
— Hmm… am spus eu.
Sandra nu-mi dăduse indicii noi.
M-am dus acasă pe jos și am îmbrăcat ceva ce corespundea cel mai bine personalității mele, șortul roz croșetat și tricoul imprimat cu Donald Duck, pe care îl cumpărasem în târgul săptămânal de la mine din cartier și care, după cum se spunea, nu fusese vândut în străinătate doar din cauza taxelor vamale. Apoi mi-am făcut o omletă cu ciuperci. Îmi era absolut clar că pe căldura asta nu prea o să îmi priască, dar nu aveam chef să mă ocup de o VP - 54
alimentație sănătoasă. Și, în plus, voiam să mă pedepsesc pentru că nu făceam progrese, în ciuda facturilor telefonice în creștere și a contabilității neglijate.
Când ședeam pe sofa cu farfuria în mână și mă delectam cu omleta și cu salata ofilită, sună cineva la ușă. M-am uitat la ceas: era ora opt și douăzeci și cinci.
M-am aplecat pe fereastră ca să văd cine se afla la ușă; acolo nu era nimeni. Probabil se jucaseră copiii din cartier.
Tocmai voiam să mă reașez pe sofa, când sună a doua oară De data aceasta nu m-am mai dus la fereastră, ci direct la uși
— Cine este? am întrebat eu, așa cum trebuia să procedeze orice femeie singuri
— Batuhan, mi se răspunse, și, de ce să mint, în acea clipă vocea mi se păru mai plăcută decât a tenorului din Il Trovatore.
Chiar dacă pe dumneavoastră, dragi cititori, nu vă interesează cum era îmbrăcat comisarul Batuhan atunci când am deschis ușa și mi s-a înfățișat, nu aș vrea să pierdeți descrierea: peste un blue-jeans îngust și nevinovat, Batuhan purta o bluză polo bordo, cu un crocodil verde pe partea din stânga a pieptului, iar în picioare avea espadrile bordo. După părerea mea, ar trebui interzise prin lege nu numai espadrilele bordo, ci toate espadrilele. Este de necrezut că se găsesc adepți ai espadrilelor și în rândul celor care în slujba poporului și a națiunii au ajuns până în minister.
În plus, Batuhan mai avea și o servietă, care întregea imaginea. Cel puțin servieta nu era bordo.
— Nu aveam numărul tău particular, de aceea nu am putut să sun. Dar în orice caz, ieri, când te-am adus acasă, nu am fost chiar atât de beat pe cât crezusem, pentru că am găsit drumul până aici. Ești singură?
— Orchestra filarmonicii berlineze a trecut pe la mine, tocmai a plecat, am spus eu.
Batuhan râse, ori pentru că era obișnuit cu glumele proaste, ori pentru că
voia să îmi facă o plăcere. Ca o a treia posibilitate m-am gândit că nu știa sigur ce era filarmonica berlineză, dar preferam să exclud varianta asta din urmă.
— Intră, am spus.
Stătea tot în fața ușii.
Am înaintea lui în camera de zi, ca să îndepărtez omleta și salata, care nu fuseseră prea aspectuoase nici când le pusesem pe farfurie, iar acum arătau chiar jalnic. În seara anterioară, după ce se terminase masa și sticla de raki, Batuhan avusese o a doua inițiativă spontană, după invitarea mea la local, VP - 55
respectiv să ne tutuim. Dar chiar dacă ne tutuiam, nu trebuia să afle neapărat cum și cu ce mă hrăneam, în afară de chebap.
În timp ce împingeam cu piciorul farfuria sub sofa, l-am strigat pe Batuhan, care acum nu mai staționa în fața ușii, ci în hol:
— Nu vrei să te așezi?
Rămase în ușa camerei de zi, deschise servieta și scoase două sticle de vin. Mă bătu gândul să mai fac o glumă din categoria celor care îți făceau părul măciucă și să spun: „Sper că nu sunt și astea tot Bordeaux!”, dar m-am abținut
— Am adus vin. Bem, nu?
— Desigur, am răspuns.
Când m-am dus în bucătărie, ca să iau un tirbușon, el a venit după mine.
— Progresează investigațiile? l-am întrebat
Nu răspunse la întrebarea mea. Se așeză pe scaunul de lângă ușa bucătăriei și privea cum mă luptam să destup o sticlă.
— Să scot eu dopul? întrebă în cele din urmă.
I-am întins sticla și tirbușonul, am luat pahare din dulap și le-am pus pe tejgheaua din bucătărie.
— Nu merge prea repede, spuse el necăjit. Se vedea că nu se referea la tirbușon și la sticlă. Suntem tare presați de sus. Este insuportabil.
O spusese că unui vechi prieten. Mi-am sprijinit bărbia în mână și l-am contemplat gânditoare. Ocupat cu sticla, nu vedea expresia de pe fața mea.
— Dar de ce sunteți presați tare? Este vorba despre cercetări într-un caz de crimă, și tu ești comisar la departamentul de criminalistică. Faci zilnic astfel de investigații
Ridică din umeri.
— Da, sunt investigații într-o crimă, dar atât cel asasinat, cât și suspecții sunt cetățeni străini Poliția germană dorește să participe la cercetări. Cei de sus fac presiuni ca să rezolvăm cazul cât mai rapid, fără să se mai amestece și germanii. Până acum nu s-a aprobat cererea lor, dar ce o fi mâine nu se știe, spuse el morocănos. Teoriile mele despre crimă… Se opri, se ridică, luă
