Mi-am luat poșeta de culoare oranj, aflată lângă scaun. M-am ridicat, iar uriașul rămase în așteptare lângă mine. Deși știam că nu se cuvenea, l-am întrebat pe Yusuf:
— De ce îmi stă mereu în drum bărbatul acesta?
— Pentru cazul în care ați avea vreo dorință. Trebuie înțeles ca un gest de ospitalitate. Ridică din umeri și adăugă: Este ciudat că încă nu știți asta, deși trăiți aici deja de treisprezece ani.
Se părea că era mulțumit că mă introducea în obiceiurile țării.
— Noi frecventăm cercuri diferite, am răspuns.
Nu remarcase că îl ironizasem.
— Diferențele dintre clasele sociale sunt aici foarte pregnante, a spus el.
Noi, germanii, suntem mult mai apropiați între noi, nu? Asta mă miră
câteodată.
VP - 99
— Da, da, am spus, încuviințând din cap ca să arăt că eram pe deplin de aceeași părere. Acum trebuie să plec. Vreți să îl anunțați pe Mesut bey?
Ultimele cuvinte i le adresasem în turcă uriașului.
— Așezați-vă, răspunse uriașul și dispăru în casă, în fugă.
Mi-am căutat printre farfurii bricheta și țigările, le-am vârât în poșetă și i-am întins mâna lui Yusuf. Acesta a sărit în picioare. Evident, nu înțelesese discuția mea cu uriașul.
— Plecați? Nu puteți pleca înainte de a veni cumnatul meu, a spus el precipitat.
— Aștept să vină cumnatul, nicio grijă.
În aceeași clipă am simțit în spatele meu respirația lui Mesut
— Dar nu, nici nu se pune problema plecatului, doar luăm masa împreună, mi-a șoptit la ureche.
M-am întors către el Ne aflam atât de aproape unul de altul, încât aproape că ne atingeam.
— Dar de-abia am servit micul dejun, Mesut bey. Vom merge la masă mai târziu. Și eu am de rezolvat o chestiune, am adăugat eu, aproape ca o femeie de afaceri veritabilă.
— Atunci voi trimite să fii luată de acasă, deseară la ora opt. Le spuse ceva în kurdă oamenilor lui și se îndreptă cu pași grăbiți spre scările ce duceau la etajul superior, fără să am posibilitatea să obiectez.
„Mi-a plăcut și asta”, am gândit eu.
VP - 100
7.
Când seara, la ora opt, cu manichiura făcută și cu părul aranjat stăteam pe marginea patului și examinam cu privirea hainele din șifonier, mi se întorcea stomacul pe dos numai la gândul că trebuia să ies în oraș și să iau masa cu Mesut. De dimineață avusesem cel puțin un motiv temeinic pentru a lua micul dejun la vilă: mă dusesem acolo ca să vorbesc cu Yusuf. Dar acum ieșeam pur și simplu la masă cu un mafiot! Cu toate că mult mai bine ar fi fost să fac altceva, de exemplu să mă întâlnesc cu Petra și să o întreb de unde îl știa pe Müller și de ce propusese ca el să facă regia filmului.
Când mă întorsesem după-amiază la magazin, luasem de pe internet numărul de telefon de la Phoenix Film. Mă prezentasem lui Herr Franz drept Leyla Batuhan, comisar la poliția judiciară din Istanbul. Precis că nimeni nu își va da osteneala să meargă pe urma apelului meu, pentru că nu era ușor, ba era chiar imposibil să mai dea de mine. Și, pentru că eram o cititoare atât de înfocată a romanelor polițiste, mi-a venit și ideea de a-l suna pe Franz de la poșta din Galatasaray. În timpul discuției, doar un amănunt l-a surprins pe interlocutor, și anume că vorbeam germana la fel de bine „ca o nemțoaică” –
asta a fost tot.
Herr Franz a confirmat spusele lui Yusuf: Petra fusese cea care îl propusese pe Müller. Nu știa dacă cei doi turnaseră împreună vreun film, nu, nu credea acest lucru, dar ce era suspect în faptul că Müller și Petra se cunoșteau? În definitiv lumea este mică, iar branșa filmului este și mai mică.
Pentru mine, Herr Franz nu avea cum să fie asasinul: era unul dintre cei care înregistrau cele mai mari pierderi în urma acestei crime, alături de Mesut și de Yusuf. După cum se vede, nu rămăsese mai nimic din ipoteza mea, care la început părea deosebit de convingătoare, conform căreia Mesut și banda lui voiau să folosească filmul doar pentru a face contrabandă cu heroină și că în urma unor divergențe îl omorâseră pe regizor.
Îmi era clar că, având în vedere această situație, trebuia să îmi schimb tactica și să mă ocup de cei care aveau de câștigat de pe urma morții lui Müller, dar care erau aceia? Brusc îmi trecu prin cap o idee: asistenta de regie Bauer! Nu afirmase Herr Franz astăzi, față de mine, că ea era prima candidată pentru postul regizorului? El spusese: „Dispunem de colaboratori foarte capabili, putem duce filmul până la capăt, fără a încheia contract cu un nou regizor”. „La care dintre colaboratori vă gândiți?” întrebasem eu. „Avem VP - 101
o asistentă de regie foarte capabilă, doamna Bauer. Ea ar putea să preia sarcina”, răspunsese el.
Asta desigur nu însemna că doamna Bauer era singura persoană care ieșea cu un avantaj din această crimă, dar totuși în aceste condiții se alegea cu o avansare. Cititorul mă va înțelege că atâta timp cât doamna Bauer nu era eliminată de pe lista suspecților, nu aveam de gând să las rezolvarea acestei crime pe mâna criminaliștilor și să mă reîntorc la viața mea monotonă.
Mai era și o chestiune care îmi provoca dureri de stomac: Petra fusese cea care îi făcuse rost lui Müller de slujba de regizor. Dar de fiecare dată când mă gândeam la acest lucru, îmi apărea în fața ochilor Petra declarând atât de convingător încât nu putea fi o scenă jucată: „Între noi nu a fost absolut nimic!” Să fi avut Petra ceva cu Müller? Poate că bărbatul o înșelase ori poate că se certaseră… O crimă pasională? Nici nu voiam să mă gândesc că Petra ar fi putut comite o crimă doar pentru că un bărbat ar fi înșelat-o. Iar că ea l-ar fi omorât după o ceartă era exclus: fusese o crimă cu premeditare, nu una sub impulsul unei stări afective. Nimeni nu cară cu el în camera amantului trei cabluri prelungitoare doar pentru eventualitatea că s-ar putea certa cu el.
Tocmai când mă pregăteam să încep să îmi rod unghiile, m-am trezit brusc la realitate. După-amiază fusesem să îmi fac manichiura, iar acum trebuia să mă gândesc la ce voi purta în această seară. Mi-am îndreptat din nou privirea către șifonier.
Când eram îmbrăcată și aruncam o ultimă privire în oglindă, era ora opt și zece și la mine la ușă nu sunase încă nimeni. Era clar ca lumina zilei: Mesut uitase de întâlnirea noastră. Ideea de a ieși la masă cu Mesut îmi fusese neatrăgătoare, dar acum, când fusesem abandonată, mă măcina cumplit.
Până la 20.20 am fumat și am încercat să mă conving că întârzia datorită
circulației. La 20.22 eram atât de terminată nervos, că nimic nu mă mai putea consola. La 20.23 am încălțat sandalele și am pus mâna pe poșetă. La 20.24 încuiam ușa și ieșeam în stradă.
Eram prea șic pentru toate localurile unde m-aș fi putut duce singură, de aceea m-am dus la cafeneaua Kaktüs, m-am așezat la bar și am băut Margarita. Patru pahare.
Să bei patru pahare de Margarita îți ia mai puțin timp decât ai crede. La 21.50 eram din nou acasă. Primul lucru făcut a fost să alerg la telefon. Când am văzut că se aprindea intermitent luminița roșie de pe robot, am tresărit: un mesaj. Poate că mândria mea de femeie era salvată. Am apăsat pe „Play”.
VP - 102
