— Bine, atunci verificați și anunțați-mă. Sunt acasă.
— La zborurile charter nu avem nicio șansă, asta o știți, am să văd la zborurile de linie.
— Vă rog. Poate fi și cu escală, trebuie neapărat să plec, am spus cu hotărâre.
Am încheiat convorbirea și m-am dus în baie. M-am privit în oglinda de deasupra chiuvetei. Fața îmi arăta ca a unei venezuelane care tocmai a aflat că a fost aleasă Miss World: toate cremele și fardurile mi se scurseseră pe obraji. Am intrat sub duș.
De-abia când am oprit apa, am auzit țârâitul telefonului. Trebuia să fie agenția de voiaj. M-am înfășurat cu un prosop, mi-am concentrat toată
VP - 104
atenția asupra picioarelor, ca să nu alunec, și am dat fuga la telefon. Era Yılmaz.
— Ai uitat că astăzi este sâmbătă, spuse el, înainte ca eu să fi apucat să
zic: „Alo!”
— Yılmaz, omule, s-au întâmplat lucruri teribile. Unde ești? Vino la mine, luăm micul dejun și apoi…
Mă întrerupse:
— Sunt la ceainăria de lângă moschee, unde să fiu? în cinci minute ajung la tine.
•
După ce ne-am sprijinit picioarele pe grilajul balconului și, așa cum obișnuia să se exprime Yılmaz, ne-am dedat plăcerilor ceaiului, i-am povestit ceea ce mi se întâmplase în ultimele zece zile: desigur nu chiar tot, numai ce era strict necesar. Acum sună și telefonul. Am simțit o cumplită dorință de a pleca într-un sat de munte fără legătură telefonică, imediat ce mintea mi se va fi eliberat de toate aceste catastrofe. Dacă mai exista cumva vreun asemenea loc.
De data aceasta era agenția de voiaj: mai era un loc liber la cursa Turkish Airlines de mâine, ora 13.45. Doream biletul?
— Da, sigur că da, am răspuns.
— Când vă întoarceți?
— Probabil peste o săptămână, zece zile. Nu știu exact.
— Atunci emit un bilet pentru două săptămâni. Unul pe o săptămână este mai ieftin… Acum, cu Turkish Airlines se zboară mai scump decât cu Lufthansa. Dus-întors, pentru 14 zile, 450 de dolari. Ca să știți. La prețurile acestea, normal că nu găsesc clienți. Nu degeaba zic unii că societatea ar trebui să fie privatizată. Pierderile înregistrate de ea le suportăm noi toți.
Înainte existau bilete pentru cei care plecau la muncă, acum au renunțat la ele. Pentru dumneavoastră oricum nu puteam lua asemenea bilet, deci în ce vă privește nu s-a schimbat nimic.
— Nu prețul este important, trebuie să plec neapărat, pentru că mama este bolnavă.
— Oh, Doamne, numai bine, Kati han^m. Ce are dânsa?
Așa sunt turcii, ei vor să compătimească, fie că este, fie că nu este oportun.
— Încă nu știu nici eu, au internat-o în spital, nu am putut să îi contactez telefonic, voi afla abia acolo, am zis ca să nu o mai lungim. Până la ce oră
aveți deschis? Trec pe la dumneavoastră, ca să iau tichetul, am adăugat.
VP - 105
— Nu este nevoie să treceți pe aici, luați tichetul mâine, de la aeroport.
Aveți destule griji, nu mai trebuie să veniți și la noi. Vă las tichetul la ghișeul Turkish Airlines.
— Și cum plătesc?
— Vă rog, o rezolvăm când vă întoarceți.
— Voi face transfer în contul dumneavoastră. Spuneți-mi câte lire turcești fac 450 de dolari.
— Sâmbăta băncile sunt închise, Kati han^m.
— O fac pe internet.
Atenția manifestată față de mine crescu remarcabil când află că efectuam plăți pe internet. Îmi povesti ce specialistă în internet era fiica lui, studentă
în anul trei la Medicină, după care îmi dădu numărul contului.
Deci mâine la prânz voi pleca cu avionul.
Când am revenit în balcon, Yılmaz era adâncit în cititul ziarelor.
— L-au arestat din nou pe Mumcu al tău, spuse imediat ce mă văzu. Dar de data aceasta nu în legătură cu crima.
— Când? Pentru ce?
— Aseară. În urma unor indicii au percheziționat firma de transport a lui Mumcu și au descoperit acolo două arme de foc nedeclarate. Noaptea și-a petrecut-o în arest. În cele din urmă l-au eliberat condiționat.
