I-am povestit și Petrei că mama era în spital și că voi pleca la Berlin. Și, obraznică cum sunt, am adăugat:
— Deseară, la masa cu colegii, vin cu tine, bine? Acum nu am timp, trebuie să îmi foc bagajul.
— Nu știu, nu este ciudat să vii pur și simplu?
— Sunteți invitați la cineva acasă?
— Nu, vom merge la un restaurant cu specific turcesc.
— De ce ar fi ciudat? Restaurantele sunt spații publice, oricine poate veni, am zis.
Întâlnirea avea loc la ora șapte, la hotelul Noel Baba, unde era cazată
toată echipa, cu excepția Petrei.
— Vino la mine, vom pleca împreună acolo. Cartierul în care se află
hotelul este chiar lângă mine, am spus eu și i-am cerut să ia ceva de scris.
După ce s-a străduit timp de o jumătate de oră să scrie ceea ce îi dictam eu pe litere, a exclamat arțăgoasă:
— De ce trebuie să fie adresele acestea atât de lungi!?
— Pentru că acum ai pe bilețel nu numai adresa mea, ci și o descriere a drumului. I-o dai șoferului de taxi.
— La ce mai folosește descrierea drumului, adresa ar fi de ajuns, zise ea în naivitatea ei germană.
— Ce știi tu despre șoferii din Istanbul? Dacă le dai numai denumirea străzii, fără să le specifici ce moschee, ce post de poliție sau ce spital sunt după primul colț, nu te vei deplasa un metru la Istanbul. Șoferii de taxi nu știu nici cum se numește cartierul în care locuiesc el
— Ei, da.
— Poți să testezi asta astăzi, spune-i șoferului numai Tavukuçmaz Sokak și vom vedea dacă te duce undeva. Fii atentă, să nu traverseze podul peste Bosfor, în partea asiatică, pentru că o să ai nevoie apoi de o mulțime de timp ca să te întorci.
— Nu te-ai schimbat deloc. Trebuie să exagerezi tu totdeauna.
— Bine, atunci încearcă și vom vedea dacă exagerez eu cu privire la șoferii de taxi sau dacă nu sunt ei niște tipi al naibii de exagerați.
Eram sigură că voi câștiga pariul.
— Am să verific, spuse ea foarte hotărâtă.
•
Mulțumită acestei cine, încă înainte de plecarea la Berlin, voi face cunoștință cu fiecare suspect de pe lista mea și în același timp îi voi vedea și pe ceilalți membri ai echipei: cu asta mă voi simți cu zece, cincisprezece ani mai tânără.
VP - 108
Am sunat-o și pe Pelin. Pe timpul absenței mele, ea trebuia să preia toate problemele.
— Nu îți face griji, spuse Pelin. Important este ca mama ta să se însănătoșească.
Am întrebat-o ce să îi aduc de la Berlin. Acesta este obiceiul la turci: când pleci undeva, trebuie să întrebi toți prietenii ce să le aduci de acolo. Și, chiar dacă vreunul și-ar fi dorit un parfum de la duty-free shop, el îți va spune doar „Să vii tu sănătos înapoi, asta îmi este suficient”.
Exact așa răspunse și Pelin.
Am făcut curat după micul dejun, am băgat vesela în mașina de spălat și m-am dus în dormitor, ca să fac bagajul. Am pus mâna pe tricourile cu breteluțe subțiri și pe șorturi, dar imediat am ezitat: era foarte posibil ca la Berlin să nu fie atât de cald ca aici. M-am întors în birou ca să consult pe internet prognoza meteorologică din următoarele zile. După cum bănuisem, la Berlin vremea era oribilă și tot așa va rămâne. Pe la sfârșitul lunii vor fi una, două zile cu soare, dar, dacă totul decurgea bine, până atunci eram înapoi.
Am pus tricourile și șorturile înapoi, și în locul lor am scos din fundul șifonierului haina de piele, flanelele și pantalonii din mătase. În Berlin nu puteai umbla îmbrăcată atât de elegant ca la Istanbul, altfel te alegeai cu remarci prostești în metrou.
Odată cu înghesuirea în geamantan a uriașei mele truse de machiaj, se încheiară și pregătirile mele pentru călătorie. Până când sosea Petra, dacă îi dădea taximetristului indicațiile mele scrise, vor mai trece două ore, iar dacă
nu i le dădea, vor trece cel puțin patru ore.
Am ieșit să cumpăr ziare.
•
Pagina a treia a ziarelor, rezervată unui amestec de știri despre high-society și catastrofe naturale, era împodobită de data aceasta cu fotografii reprezentându-l pe Mesut în compania tuturor cântărețelor posibile de șlagăre. Dar textul de sub fotografii nu spunea nimic în plus față de cele rezumate de Yılmaz. Pentru o clipă am vrut să îi sun pe reporterii de la ziarul lui Lale. Dar, gândindu-mă că va fi folosită prima ocazie pentru a-l informa pe Mesut, am renunțat. Ca o veritabilă locuitoare a Istanbulului, care permanent freamătă să sune pe cineva, am format numărul telefonului mobil al lui Batuhan.
Nu părea să se bucure că îmi auzea vocea.
— Alo, spuse el cu un ton ca de gheață.
— Ce mai faci?
— Muncesc, am foarte multă treabă.
VP - 109
