— Dacă era fără succes și fără talent, de ce l-ai mai propus? Dacă tipul era un regizor atât de prost, de ce voiai ca el să facă filmul în care tu aveai rolul principal?
— Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu apăream în umbra regizorului, pentru că numele meu era rostit împreună cu cel al filmului. Și, VP - 113
în ce privește producătorii… Râse ca un star care poza în fața camerelor și adăugă: Ei căutau pe cineva cu experiența lui Kurt, dar pe care îl puteau obține ieftin.
Și Yusuf, în discuția noastră, spusese exact același lucru. Se părea că
lumea filmului era într-adevăr prea ciudată pentru ca eu să o pot înțelege.
Până când am părăsit casa pentru a ne întâlni cu echipa de filmare, nu am mai vorbit despre film și despre Kurt Müller.
•
Când Petra și cu mine intram în holul de la Noel Baba, în Tarlabașı, aveam părul strâns în coadă de cal, nu eram fardată și arătam astfel foarte tânără.
Nu pentru că m-aș fi străduit să arăt cât mai tânără, ci doar pentru că nu mai avusesem chef să îmi scot trusa de machiaj din geanta de voiaj.
Oamenii din grupul în care până atunci se vorbise tare, în germană, amuțiră brusc când o văzură pe Petra cu mine.
— Prietena mea Kati Hirschel, spuse ea.
Un bărbat anost – cu excepția părului blond-cenușiu – se ridică și îmi întinse mâna:
— Bună ziua, numele meu este Gust.
Ceilalți se prezentară fără a-mi mai întinde mâna și la puțin timp după
aceasta interesul lor pentru mine dispăru și continuară să discute între ei cu voce tare. Erau nouă persoane, dintre care două femei, și niciuna din ele nu se prezentase drept Bauer.
— Unde se va merge? l-am întrebat pe Herr Gust.
Mă așezasem pe marginea canapelei pe care se tolănise el.
— În seara aceasta avem un ghid. Este un prieten de-al meu, jurnalist în Istanbul. Era evident mândru de o asemenea relație. Continuă: Otto este de doi ani aici. El ne-a ales localul pentru seara aceasta. Tocmai a plecat cu Annette, ca să caute o farmacie, își privi ceasul. Vor reveni imediat.
— Cine este Annette? am întrebat în speranța că numele ei de familie era Bauer.
— Annette Bauer, asistenta de regie. Se autocorectă pripit: adică, de astăzi regizoarea noastră.
Aha!
— Unde lucrează prietenul dumneavoastră, ziaristul? Poate că îl cunosc, și eu trăiesc în Istanbul.
— Otto scrie pentru Westdeutsche Zeitung.
Vorbea despre el nu ca despre un ziarist, ci mai curând ca despre președintele Americii. Mă măsura cu atenție, ca și cum abia acum ar fi realizat că aș fi spus și eu ceva:
— Spuneați că trăiți în Istanbul?
VP - 114
— Da.
— Sunteți tot ziaristă?
— Am un magazin de carte. Vând romane polițiste.
— V-ați mutat aici ca să vindeți cărți?
— Ah, nu, trăiam oricum aici. După mai multe ocupații, m-am decis pentru profesia de librar.
— Interesant, foarte interesant.
— Vă referiți la profesia de librar?
— Nu, mă refer la faptul că trăiți aici, deși nu sunteți obligată. Nu pricep cum se poate locui într-o țară în care drepturile omului nu sunt respectate.
Nu vă este teamă că vi s-ar putea întâmpla ceva? Iar după criza economică
trebuie să fi crescut enorm numărul de spargeri și de furturi de buzunar.
Otto ne-a spus că trebuie să fim atenți neapărat la genți și la bani. Ne-a mai spus că nu există nimeni la Istanbul căruia să nu i se fi furat geanta.
— Și în Germania sunt atacați zilnic patru, cinci străini, skinheads omoară
oameni pe stradă, și totuși mai trăiesc acolo străini, am ripostat furioasă.
În loc de a-mi răspunde, Herr Gust întoarse doar capul. I-am studiat o clipă profilul și am decis să mai atenuez ceea ce tocmai spusesem. Nu era în favoarea mea să mă pun acum rău cu omul.
