— Eu iubesc Istanbulul, am spus.
Din nou nu zise nimic, dar cel puțin întoarse capul către mine.
— Când trebuie să înceapă filmările? am întrebat pentru a schimba subiectul discuției.
— Tristul eveniment ne-a zguduit profund pe toți.
Nu am descoperit niciun semn de zguduială pe fața lui. Nici membrii echipei, care pălăvrăgeau fără nicio grijă cu voce tare, nu dădeau semne că
ar fi fost cine știe ce marcați de crimă.
— Îmi închipui, i-am spus.
Eram astăzi într-o formă de puteam să concurez cu orice politician.
— Totuși, această pauză ne-a prins bine. Ne-am putut aclimatiza, am putut să ne cunoaștem reciproc… Iar acum vom merge mai departe, sub regia lui Annette. Își dădu seama că femeia încă nu se întorsese și se adresă
celorlalți: Unde naiba sau vârât?
Își atinse ceasul cu degetul arătător.
— Doar nu plutesc nori negri deasupra regizorilor noștri? întrebă rânjind un bărbat cu fața rozalie.
Conivența cerea ca întregul grup să râdă tare de această glumă. Deoarece Petra mă măsura cu privirea din fotoliul alăturat, am renunțat imediat la VP - 115
expresia mea disprețuitoare, am luat o mină veselă și am râs laolaltă cu grupul.
— Dacă ați ști unde trebuie să mergeți, le putem lăsa vorbă celor doi și am putea pleca, i-am spus lui Gust.
Voiam să ies din holul respingător al hotelului.
— Bineînțeles că știu unde trebuie să mergem, spuse Gust. Se ridică, scotoci în buzunarele pantalonilor, scoase un bilețel mototolit și citi de pe el: Restaurantul Hasır.
Petra consideră că era necesar să le dea o explicați celorlalți:
— Kati trăiește la Istanbul. Cunoaște foarte bine orașul.
— Ah, fericita! spuse una din cele două femei și îmi zâmbi. Istanbulul este cel mai frumos oraș pe care îl știu.
Unul dintre ceilalți o întrebă:
— Mai știi alt oraș în afară de Frankfurt?
Și de această glumă râseră cu toții.
— Așadar, să plecăm! am zis. Localul se află aproape.
Ziaristul prieten al lui Gust alesese un local din Tarlabașı, unde și-ar fi condus musafirii doar cineva care cunoștea puțin orașul; era un restaurant-cârciumă „tipic” turcesc.
— Să facem plata, interveni un alt bărbat cu față rozalie și strigă pentru a-l face atent pe chelner.
Toți cei din hol se întoarseră către el, Caty o ținea cu Hallo! Hallo! ca un isteric. Când chelnerul sosi în fugă crezând că se întâmplase ceva rău, toți clienții din hol, inclusiv eu, au respirat ușurați.
— Plata, spuse în germană bărbatul. Separat.
— You want the bill, sir?5 întrebă chelnerul.
— Nu știi nemțește? îl întrebă bărbatul, tot în germană.
Cunoștințele de limbă germană ale chelnerului îl ajutară să înțeleagă
întrebarea.
— Nein6.
Am găsit că era potrivit să intervin.
— Vor să plătească, fiecare pentru consumația lui, am spus în turcă.
Fericit că găsise pe cineva cu care să se poată înțelege, chelnerul se întoarse către mine.
— Putem trece totul la nota de hotel? întrebă el.
Le tradusei propunerea chelnerului.
5 Doriți nota de plată? (în lb. engleză în orig.).
6 Nu. (în lb. germană în orig.).
