Am râs.
VP - 119
— Deci faptul că între Petra și Müller ar fi fost o relație este doar un zvon?
Nu îmi ieșea din minte subiectul.
— După părerea mea, da.
— În opinia dumneavoastră, cine ar fi putut să răspândească acest zvon?
— Nu știu cine a făcut-o, dar a reușit să convingă echipa. Se sprijini din nou de brațul meu. Chiar și dumneavoastră sunteți convinsă.
Râse mucalit. De fapt era o femeie chipeșă, dar deși era cu cel mult patru, cinci ani mai în vârstă decât mine, se îmbrăca și se mișca precum o femeie bătrână.
Când în cele din urmă m-am sustras farmecului bârfei, am observat că ne aflam lângă Hasır.
Cârciuma, cunoscută de clienții ei permanenți ca „Hasır, de lângă postul de poliție”, era situată într-o pivniță din Tarlabașı. Am intrat pe o scară, la care trebuia să fii atent să nu te lovești la cap. Dacă îi întrebai pe clienți de ce preferau această pivniță ascunsă localurilor răcorite de briza serii și restaurantelor pescărești de pe malul Bosforului, toți îți dădeau un răspuns parcă prestabilit: la Hasır sunt atât de gustoase apetitivele!
Șeful de sală, cum observă în ușă grupul de turiști, le făcu semn cu mâna piperniciților subordonați să apropie câteva mese.
După ce am reușit să ne așezăm, m-am trezit înțepenită între cei doi bărbați cu fața rozalie. Scaunul din fața mea era liber. Deoarece speram că
Bauer se va așeza acolo, nu mi-am schimbat locul.
Când Otto, corespondentul în Turcia al Westdeutsche Zeitung, ziar printre ai cărui cititori nu mă număram, apăru în ușă împreună cu Bauer, noi epuizaserăm deja jumătate din apetitive. Cei doi rozalii de lângă mine erau mai mult decât chercheliți. Frau Bauer nu se așeză, așa cum sperasem eu, pe scaunul liber din fața mea, ci preferă un loc lângă Gust, la celălalt capăt al mesei și, din cât pricepeam de la această distanță, începu imediat să
explice de ce întârziaseră atât. Chiar și cei care nu aveau un fler deosebit înțeleseră că cei doi aveau o relație.
Nu îmi mai rămânea decât să vorbesc cu Otto, care se așezase în fața mea.
— Herr Gust mi-a spus că trăiți în Istanbul, am zis.
— Corect spus ar fi că lucrez în Istanbul.
Voia să spună că Istanbulul nu ar fi un loc în care s-ar putea trăi?
— Nu sunteți mulțumit aici?
— Nu, deloc. Cum aș putea fi mulțumit aici?
— Eu sunt mulțumită.
Râse disprețuitor:
VP - 120
— Asta este numai așa, pentru că nu trăiți în Istanbul. Pentru turiști este un oraș deosebit de atrăgător, este și părerea mea. De exemplu, mâncarea este grozavă.
— Nu sunt turistă, trăiesc de treisprezece ani în Istanbul.
Ridică din sprâncene și mă privi atent
— De treisprezece ani?
Am confirmat
— Și cred că voi trăi aici încă alți treisprezece ani.
Nu păru prea dispus să se mai întrețină cu mine, se dedică în întregime uriașelor măsline în ulei din fața lui și înălță capul abia când chelnerul îl întrebă ce vrea să bea.
Când l-am auzit comandând în limba engleză vin alb, m-am bucurat că se ivise ocazia așteptată de mine.
— Când nu înțelegi limba, îți este greu să înțelegi o țară și să scrii despre ea, am izbucnit eu.
Oricum era mai distractiv să îl enervez decât să bat câmpii cu rozaliii din dreapta și din stânga mea.
— Nu putem învăța limba fiecărei țări în care călătorim, spuse el. La fiecare câțiva ani suntem trimiși în altă parte. Ar trebui să învățăm toate acele limbi?
— Dar dacă nu înțelegeți limba, nu puteți nici să citiți ziarele și nici să
discutați cu oamenii la o cafenea.
— Lucrez cu interpret, spuse el, ca să mă reducă la tăcere.
— Dacă ați fi cunoscut limba turcă, ați fi iubit și Istanbulul, am zis eu pe un ton pătimaș și tot atât de pătimaș am adăugat: Așa cum spunea un poet din Istanbul, „Cine nu iubește Istanbulul, nu știe ce este iubirea!” După care am devenit brusc serioasă. Dumneavoastră ați scris reportajele despre crimă?
Încurcat, bărbatul încercă să facă o conexiune.
