VP - 116
— Nici vorbă! protestă Gust. Prietenul meu mi-a zis că ne trag pe sfoară.
Plătim pe loc.
— Vor să plătească acum, am zis.
Nu i-am tradus chelnerului tot ceea ce spusese Gust
— Bine. Chelnerul începu cu Gust: La dumneavoastră au fost două beri, domnul meu. Cinci milioane de lire.
— Două beri, cinci milioane, i-am tradus lui Gust.
Gust se ridică iarăși și începu să se scotocească prin buzunare. Scoase o bancnotă mototolită de zece mărci și i-o întinse chelnerului. Acesta privi bancnota și spuse:
— Nu primim mărci, domnule.
— Spune că nu primesc mărci, i-am zis. Nu aveți lire turcești?
— Nu, răspunse Gust. Mai ținea încă întinsă bancnota. Dar la recepție schimbă mărci.
— Se poate, dar el spune că aici nu puteți plăti cu mărci.
— Ce prostie! exclamă Gust. Să se ducă la recepție și să schimbe.
Un altul sări în sprijinul lui Gust
— Da. Să se ducă cu banii la recepție, să schimbe.
Gust manevra bancnota de zece mărci ca pe un os în fața unui câine.
Chelnerul asista nemișcat, cu o mină îngrijorată.
Brusc lângă noi apăru un bărbat cu favoriți, pe care nici nu îl observasem venind.
— Doriți să plătiți nota în mărci? întrebă acesta în germană.
Bucuros că acum putea în sfârșit să rezolve problema fără interpret, Gust reacționa imediat:
— Da.
— Aici sunteți în Turcia, spuse bărbatul cu favoriți. Aici notele se plătesc în lire turcești.
— Dar la recepție se schimbă mărci, spuse Gust.
Se agăță de unicul lui argument, dar vocea trăda că era pe punctul de a ceda.
— Eu în Germania nu încerc să plătesc cu lire turcești! zise bărbatul, și se vedea limpede că era montat împotriva germanilor tot de către germani.
Membrii grupului își aruncau priviri pe ascuns.
— Dar… vru să mai facă o încercare Gust.
— Niciun „dar”. Aici se plătește în lire turcești. Omul plecă, dar se mai întoarse o dată pentru a adăuga: Și nu mai zbierați; ne deranjează.
După care se așeză într-un fotoliu și se adânci în lectura unui ziar.
Femeia care puțin mai devreme spusese că îi place Istanbulul îi întinse chelnerului o bancnotă de cinci milioane de lire:
VP - 117
— One coffee, spuse ea.
Chelnerul nu înțelesese discuția anterioară și, în timp ce primea banii întinși, mă întrebă consternat:
— Ce s-a întâmplat, madame?
— Nu vă mai gândiți, i-am răspuns. Își vor plăti nota în lire.
•
Am lăsat un mesaj la recepție pentru Annette și Otto și am părăsit hotelul.
Până la Hasır erau zece minute de mers pe jos.
— Indiferent unde am fi, noi vom crede totdeauna că toți ceilalți trebuie să se adapteze la noi, nu-i așa? mă întrebă femeia care spusese că îi place Istanbulul.
Se despărțise de colegii de echipă și mergea alături de mine.
