Deoarece nu reușeam să revin la un ton normal, am continuat în șoaptă:
— De dimineața și până seara nu fac decât să îmi conving prietenii să
plece de aici. Toți sunt sătui până în gât de problemele politice și economice.
Mă miram și eu cât de tare mă ambalasem.
La fiecare nouă criză mă gândeam că problemele țării nu mă priveau atât de mult ca pe turci. Mereu îmi spuneam că eu locuiesc la Istanbul, nu în Turcia. Deosebirea dintre mine și Lale, Yılmaz, Pelin și ceilalți prieteni ai mei nu consta în intensitatea cu care iubeam acest oraș, ci în ce include această
iubire. I-am spus odată lui Lale: „Voi iubiți Istanbulul ca parte a Turciei. Eu iubesc numai Istanbulul. Dar vă înțeleg. Este ceva în genul că iubesc Cihangir, pentru că se află în Istanbul… dacă Cihangir ar fi un cartier al Bonnului, nu l-aș iubi”. Iubirea mea pentru Istanbul nu are nimic de-a face cu Turcia: iubesc bucătăria Istanbulului, cântecele populare din Istanbul, turca vorbită în Istanbul, cartierul Cihangir din Istanbul.
Petra nu observase că nu o ascultam și continua să vorbească:
— Ieri am cumpărat un ziar turcesc în limba germană. Situația din Turcia pare a fi fără speranță, nu?
— Ei, aș! Eu trăiesc aici de treisprezece ani și nu a existat un moment în acest timp în care situația să nu pară fără speranță.
Am turnat în pahare ceaiul care deja se închisese la culoare.
— Tu chiar nu ai avut nicio legătură cu Kurt Müller? am întrebat-o pe Petra, în timp ce îi ofeream ceaiul.
— De ce îmi pui acum aceeași întrebare? Ți-am mai spus că între noi nu a fost nimic.
— Pentru că se spune că tu l-ai propus pentru regie pe Müller…
— Cine spune asta?
Se mira de unde am informația asta, sau de cum pot fi scornite asemenea minciuni pe seama el.
— Cineva de la Mumcular Produktion, i-am răspuns.
Nu trebuia să știe că îl sunasem pe Herr Franz în Germania.
Ea își înfășură pe deget lănțișorul cu o cruciuliță minusculă pe care îl purta la gât și mă privi absentă:
VP - 112
— Bărbatul cu care ai vorbit la telefon din camera mea?
— Nu, cineva care lucrează la el. Un german, Yusuf.
— Josef?
— Un musulman german, Yusuf îl cheamă.
— Ah, acum știu de cine vorbești. Îl cunosc. Tipul se numește acum Josoff, sau așa ceva, nu? Bun, și el ce ți-a spus?
— Mi-a spus că tu ai fost aceea care l-a propus pe Müller.
— Așa este, eu l-am propus pe Müller. Și ce-i cu asta?
— Asta înseamnă că vă cunoșteați mai de mult.
— Ne cunoșteam. Eu cunosc foarte mulți oameni, Kati. Și nu întrețin câte o legătură cu fiecare dintre ei. Acum aproape un an, producătorul mi-a trimis scenariul. Pentru prima oară după ani de zile, numele meu figura deasupra, pe scenariu. Nu mai sunt cea mai tânără. După ce spuse asta, se descheie la bluză, îmi apăsă degetele pe grăsimea de pe pântece și le plimbă
scurt pe el. Când îmbătrânești, se tocesc nu numai simțurile, se deteriorează
și trupul. Dacă la vârsta mea aș arăta la fel de tânără ca tine, nu ar fi o problemă, dar din păcate arăt chiar mai bătrână decât sunt! Se zice că
blondele îmbătrânesc mai repede, lucru ce pare a fi adevărat îți poți închipui că la vârsta mea nu mi se oferă în fiecare săptămână câte un rol principal.
Natural că am făcut tot ce am putut ca să se realizeze acest film. Aveau nevoie de un regizor cu experiență, dar care să nu ceară prea mulți bani, iar eu cunoșteam pe cineva care corespundea. Aveam pe cineva care reunea cele două condiții.
Ceea ce spunea clarifica ceva. Acolo unde pentru femei tinerețea era alfa și omega, oare nu erau picioarele fără celulită și pielea fără riduri cel mai important capital al nostru?
— Deci tu nu l-ai propus pe Müller pentru că aveai o relație cu el?
— De câte ori să îți mai spun că nu mă lega nimic de Kurt?! Poate că mă
plăcea, poate că a spus asta peste tot, dar – se aplecă peste masă și mă privi în ochi – nu aveam nimic unul cu altul. Nu era tipul meu.
Ceva îmi atrase atenția. Era o afirmație pe care o puteai auzi la fetele de cincisprezece ani.
— Ce înseamnă că nu era tipul tău?
— Fără succes, fără talent…
Dacă nu o întrerupeam, ar mai fi continuat.
