— Atunci nu te mai deranjez.
— Ar fi bine.
Am închis. Reacția lui nu mă mira. Eram suficient de matură și aveam și destulă experiență, ca și cunoștințe teoretice în ceea ce privește comportamentul bărbaților respinși; principala deosebire dintre un bărbat respins și o femeie respinsă este aceea că bărbatul nu pierde timpul și își arată rapid adevărata față. Femeile, dimpotrivă, reacționează mai precaut și nu își arată adevărata față imediat: poate că bărbatul nu voise să o respingă, poate că fusese doar o neînțelegere… În mod corespunzător, faza de represalii a femeilor apare la o respingere considerată definitivă, pe când la bărbați apare la cea mai mică dificultate.
Din experiență învățasem, de asemenea, că un om nu putea să se răzbune pe cineva care nu îi făcuse nimic. Dacă vreți să vă răzbunați pe cineva pe care îl iubiți, este ușor; de exemplu, vă puteți sinucide.
Dar să vedem ce ar putea să facă Batuhan pentru a se răzbuna pe mine, dacă nu ar fi putut să mă dea gata sinucingându-se: 1. Ar putea să mă sune la telefon, noaptea, la ore imposibile, și imediat ce mă trezea putea să închidă telefonul.
2. Putea să pună un șobolan mort în fața magazinului meu, cu un bilețel pe care să scrie: „Necredincioasă ordinară, dispari din țara noastră!” Într-o fază mai avansată, ar putea să învelească cu bilețelul o piatră, pe care să o arunce prin vitrina magazinului.
3. Ar putea susține că eu l-aș fi ucis pe Müller și ar dispune arestarea mea.
4. Ar putea să ascundă o pungă cu heroină în mașină, locuința ori în magazinul meu și să anunțe poliția.
Dintre aceste patru posibilități, prima părea cea mai realistă, de fapt singura realistă, și, pentru că oricum eram deranjată de cel puțin șase apelanți muți, viața mea nu ar fi avut prea mult de suferit dacă se mai adăuga unul.
Toți turcii, indiferent de origine, vârstă sau sex, preferă să se răzbune prin apeluri mute și fiecare o face în modul lui propriu: unii nu așteaptă nici măcar să spui, „Alo” și închid, alții așteaptă până când, după multe repetări, ajungi să urli: „Alo!” Și mai este o categorie situată între acestea: care îți pun muzică, fluieră o melodie, imită sunetele unui orgasm… Cine intenționează
să trăiască în Turcia, trebuie să o scoată la capăt cu neobișnuitele preferințe ale turcilor. Eu m-am obișnuit cu ele: dacă nu sunt beată turtă ori dacă nu mă preocupă un caz de crimă, înainte de a mă culca scot telefonul din priză.
Așteptam în bucătărie să fiarbă apa pentru ceai, când sună telefonul. Am trecut în birou. Pentru că tot a venit vorba despre telefoane, vreau să vă mai spun că singurul aparat telefonic din casă se află în birou.
VP - 110
— Cu Kati han^m se poate? întrebă o voce necunoscută de bărbat, care conform teoriei prietenului meu Mithat, după accentul kurd trebuia să fie originar din Diyarbakır.
— Eu sunt.
— Scuzați deranjul, Kati abla, sun din partea lui Mesut bey.
— Da?
— Îți promisese ceva… A trebuit să plece pentru rezolvarea unei chestiuni grabnice, de aceea nu a putut să își respecte promisiunea. M-a rugat să îți spun că, imediat ce va reveni, te va suna personal.
— Multe mulțumiri, i-am zis.
Asta însemna că Mesut credea că îmi va scăpa vestea arestării lui? „Așa deci, a trebuit să plece pentru rezolvarea unei chestiuni grabnice”, am repetat în sinea mea, întorcându-mă în bucătărie.
Dacă cineva care vorbește atât de degajat ca Mesut despre uciderea unui om putea să umble liber, nimeni nu avea un avantaj din aceasta. Dacă, dimpotrivă, era băgat la închisoare, cel puțin puteau fi salvate câteva vieți. În afară de asta, mă simțeam ușurată că fusese închis înainte de a fi ieșit cu el la masă.
Acum sună și soneria de la intrare. Am luat de pe foc apa care începuse să
fiarbă și din cauza agitației m-am ars la mână. Uram să mă grăbesc.
Mi-am lins degetul ars de la mâna dreaptă și am alergat la fereastra camerei de zi. Jos, în fața ușii, se afla Petra. Prea devreme. Nu putusem nici măcar să beau în liniște un ceai.
Înjurând, am apăsat comanda pentru deschiderea ușii.
În timp ce încă îmi mai lingeam degetul, Petra urca scările într-un suflet.
— Pentru că în seara aceasta vom fi în zonă, am contemplat Taksim și împrejurimile și sunt terminată. Câte lucruri sunt de admirat aici! Am mers pe jos la magazinul tău. Pentru astăzi îmi ajunge cu vizitarea orașului.
— Intră, i-am spus, înainte de a reveni în bucătărie.
Apa, care puțin mai înainte clocotea, se răcise suficient pentru a o folosi pentru un ceai verde. Am pus frunze de ceai și apă într-o cană din sticlă, și am mai pus pe tavă o a doua ceașcă. În timp ce ieșeam pe balcon, am auzit-o pe Petra spunând plină de încântare:
— Ce mare este locuința ta! Și ce frumoasă este strada pe care locuiești…
— Vino pe balcon, și nu va mai trebui să urlăm una la alta, i-am spus.
Balconul era cel mai răcoros loc din casă.
Petra se așeză pe scaunul pe care azi-dimineață stătuse Yılmaz, iar eu am luat loc în fața ei.
— Istanbul este un oraș epuizant, te amețește mulțimea de oameni. Mă
întrebam astăzi cum se poate trăi aici… Se opri și, ca și cum ar fi spus ceva VP - 111
nepotrivit, adăugă: Dar dacă trăiești aici, te obișnuiești probabil și cu mulțimea.
— Chiar dacă locuiești aici și nu te obișnuiești cu mulțimea de oameni, nu aceasta este problema principală.
— Ce vrei să spui?
— Politicienii turci, criza economică, corupția, băncile frauduloase… am explodat eu mânioasă.
Petra mă privi uimită.
