— Nu, am spus calmă. Susține că nu se poate afla criminalul?
— Bineînțeles că nu. Dar la această concluzie am ajuns eu din cele spuse de el. În mod ciudat, ei resping cu încăpățânare solicitarea poliției germane de a lua parte la investigații. Dacă ei cred că nu pot rezolva cazul, nu înțeleg de ce nu acceptă un ajutor.
— Păi, nu ai spus tu că nu există niciun indiciu?
— Ba da.
— Dacă nu există indicii, ce poate face poliția germană?
— Asta este problema, că poliția germană va găsi indicii!
M-am stăpânit cu greu să nu izbucnesc în râs și să nu bat cu pumnii în masă.
— Ce frumos că tu consideri poliția germană atât de competentă, am zis.
Din câte știu eu, poliția germană este renumită pentru faptul că îi omoară pe ostatici când vrea să îi aresteze pe cei care i-au răpit.
Otto clătină furios din cap în timp ce înghesuia notesul înapoi în buzunar.
Era evident că nu împărtășea reticența mea față de poliția germană.
— După părerea ta, cine este asasinul? l-am întrebat.
— Eu consider că nu se glumește cu asemenea speculații, răspunse el prost dispus.
— Pur și simplu ghicește. Tu nu joci niciodată la loto?
Ultimele mele cuvinte părură să-l deranjeze cam tare, căci nici măcar nu m-a mai învrednicit cu un răspuns. Nu l-au mai putut îmbuna nici bucățile de çipura cu garnitură de rucola, pe care le înghițea fără a mai face nazuri.
•
În timp ce îmi savuram peștele liniștită de mă minunam și eu, am început să îmi dau seama că nu voi putea să pălăvrăgesc cu Frau Bauer atâta timp cât ea se afla la un capăt, iar eu la celălalt capăt al meselor puse una în prelungirea celeilalte. Am așteptat până când toți și-au terminat și ultima bucățică din farfurie și am propus să bem ceva într-o cafenea din apropiere.
Majoritatea celor din echipă s-au declarat obosiți și doritori să se întoarcă la hotel. Și Petra se alătură celor care nu aveau chef să își prelungească seara.
Femeia îndrăgostită de Istanbul, despre care în sfârșit aflasem că se numea Wolff, Herr Gust, Frau Bauer, Otto și cu mine ne-am îndreptat prin străduțele înguste din Beyoğlu către cafeneaua Kaktüs. Pe drum am intrat în rolul unui ghid pentru străini: la Kaktüs este posibil să nu găsim locuri, dar merită să încercăm și, dacă nu reușim, am putea să mergem la una din cârciumile sau la unul din barurile din Beyoğlu, al căror număr, după datele oficiale, era de aproximativ șase mii. Dacă punem la socoteală și localurile care funcționau la negru, ar putea fi, în total, mai mult de zece mii.
VP - 123
Am avut noroc: tocmai se eliberase o masă. Lui Frau Wolff nu îi scăpă
faptul că barmanul, Vanit bey, mă salutase.
— Se pare că sunteți cunoscută aici, spuse imediat după ce ne așezarăm.
Am surâs cu modestie.
Frau Bauer își aranjă cu o mișcare a capului părul roșu aprins care îi cădea pe spate și îmi spuse:
— Nu sunteți prietena Petrei, care vinde cărți? V-am văzut la aeroport, la sosire.
— Aveți o memorie al naibii de bună, i-am răspuns.
Faptul că mă remarcase în mulțimea de oameni de acolo și că își mai amintea de mine după atâta timp era într-adevăr remarcabil.
Frau Wolff îmi atinse brațul.
— Cred că ar trebui să ne tutuim. Eu sunt Hanna.
— Kati.
Și Herr Gust și Frau Bauer se prezentară cu prenumele:
— Rainer.
— Annette.
Hanna fu aceea care deschise discuția despre crimă. Otto folosi ocazia pentru a repeta în fața celor din jurul mesei ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Am căutat să citesc pe fața lui Annette o expresie de ușurare. Ori această femeie era o asasină cu un extraordinar sânge rece, ori mă grăbisem eu să o suspectez în mod greșit. Oricum, pe fața ei nu se putea citi nimic. M-am decis să încerc o tactică de șoc. Ca din senin m-am adresat ei:
— Singura persoană căreia i se poate atribui această crimă ești de fapt tu.
Când toți patru m-au privit îngroziți, mi-am dat seama că trebuia să
detensionez situația. Am adăugat: Nu vorbesc serios, doar gândeam cu voce tare.
Hanna începu să râdă.
— Nu se poate spune că Annette profită de pe urma crimei, având în vedere povara grea care îi apasă acum, brusc, pe umeri.
