— Eu nu am nimic împotrivă ca femeile să stea unele lângă altele, dar…
O lua prea în serios. L-am întrerupt:
— Nu o puneți la inimă.
Cu greu m-am stăpânit să nu adaug: „Sunt sigură că există o mulțime de femei care ar sta cu plăcere alături de dumneavoastră”.
Când avionul se pregătea pentru aterizare la Berlin, ne cunoșteam deja mai bine. El era avocat implicat în procese internaționale comerciale – din ce puteam să îmi dau seama din răspunsurile lui la întrebările mele indirecte –
era necăsătorit și nu avea o prietenă. Că era avocat, aveam toată înțelegerea, dar că la cum arăta mai era încă holtei nu mai înțelegeam. Teza lui Lale, incontestabilă de ani de zile, conform căreia toți bărbații atractivi din Istanbul erau fie căsătoriți, fie homosexuali, părea contrazisă de data aceasta. Parcă vă aud întrebându-mă de ce eram atât de sigură că Selim, VP - 128
adică bărbatul care stătuse lângă mine timp de trei ore cât a durat zborul, nu era nici căsătorit și nici homosexual. Va fi suficient să vă spun cât de amănunțit m-a examinat cu privirea și să afirm ca Hanna Wolff: „Aveți încredere în flerul meu!” S-ar putea ca unii cititori să creadă că pe flerul meu nu te poți baza când este vorba despre clarificarea unei crime, dar eu vă pot spune: Fiecare are domeniul lui la care se pricepe, iar al meu nu a fost până
acum prinderea criminalilor.
Selim voia să înnopteze la Hilton, în Gendarmenmarkt, deci într-o zonă
care, după căderea Zidului Berlinului, mulțumită unui șuvoi de bani cu provenință dubioasă, fusese transformată într-un centru de plăceri pentru yuppi.
Pe drumul până la coada pentru taxiuri din fața aeroportului Tegel, care se întindea ca o tavă oribilă peste sectoarele mărginașe ale orașului, Selim spuse:
— Te las întâi pe tine unde vrei, apoi eu mă duc la hotel, cu taxiul.
— Eu am să mă duc direct la spital, am zis.
— Și bagajele tale?
Incapabilă să mă limitez la un bagaj redus, căram ca de obicei după mine uriașa mea valiză.
Am ajuns în capătul cozii pentru taxi. Când ne văzu, șoferul fugi să
deschidă portbagajul mașinii.
— Tu unde tragi peste noapte? se interesă Selim.
— În locuința mamei mele, dar trebuie să iau mai întâi cheile și vreau să
discut cât mai repede posibil cu medicul care o tratează. Deci trebuie să mă
duc întâi la spital.
Șoferul puse într-o clipă bagajul în mașină și urcă la volan.
— Mai întâi mergeți la spitalul municipal, de acolo vom merge în altă
parte.
— Am să iau și valiza ta la hotel și, când termini, o iei.
Am tușit de parcă m-aș fi înecat.
— Este departe de la spital la hotel?
— Nu, răspunse el.
Orice femeie de vârsta mea, care nu are un prieten, învață cu timpul să
descifreze comportamentul bărbaților. Cele două propuneri făcute de Selim în ultimele cincisprezece minute trebuia să le interpretez în sensul că îl interesam cel puțin tot atât cât mă interesa el pe mine. Spre deosebire de femei, bărbații nu fac pur și simplu o plăcere cuiva, ci au întotdeauna un gând ascuns. Ori plimbă valiza mea și pe mine prin zonă pentru că a pus ochii pe mine, ori se agață de mine pentru că nu vrea să fie singur într-un oraș pe care nu îl cunoaște bine.
VP - 129
Am decis să alung cel de al doilea gând și să gust situația: oricum eram atât de preocupată de mama, care era internată în spital, că nu îmi mai puteam pune mintea cine știe cât cu nuanțele flirtului.
•
— Se spune că la bătrâni fracturile se vindecă în timp mai îndelungat, spuse mama.
Mâinile ei străbătute de vene violete, mâini care erau tot mai mici la fiecare revedere se odihneau pe lenjeria albă a patului.
— Este timpul să îți faci manichiura, am spus și i-am atins mâna stângă.
Vorbeam deja de o oră despre boli și despre spitale.
— O, nu! zise ea.
De când nu se mai simțise destul de bine pentru a merge la coafor, adică
de vreo patru ani, la fiecare paisprezece zile venea o femeie acasă ca să îi facă manichiura și o dată pe lună ca să îi aranjeze părul.
