De fapt nu aveam chef să mănânc, aș fi preferat să fac un duș, să mă așez în forța televizorului și să suport un film idiot, dar gândul că trebuia să îmi car valiza la locuința mamei nu îl găseam tocmai înălțător. M-am așezat în hol, într-un fotoliu din care puteam să văd și liftul, și am așteptat.
Nu a durat mult. Selim coborî din lift după două minute. Arăta atât de bine, că mi se strânse stomacul. În timp ce venea spre mine, i-am privit atentă corpul, iar când se opri lângă mine, i-am studiat fața. Eu stăteam încă
în fotoliu. Se aplecă spre mine, îmi luă mâna și mă ridică. Nu era mult mai înalt decât mine. L-am privit în ochi… în acei ochi în care toate nuanțele de verde se contopeau într-o strălucire maronie. Îmi prinse mâna în ambele palme, mă trase către el și își lipi obrazul de al meu. Era neted și nu mirosea a after shave. Am inspirat izul uman, bărbătesc.
Aș fi vrut să îi șoptesc la ureche: „Lasă masa, hai să mergem sus”, dar m-am stăpânit
— Unde mergem să mâncăm? l-am întrebat
— Trebuie să fie prin apropiere un local bun, care servește chebap, spuse el
Părea foarte serios.
Îi detestam pe nemții care beau permanent bere și pe turcii care mănâncă
permanent chebap.
— Sau vrei să iei valiza și să o duci la mama ta?
Mi-a zâmbit mucalit.
— Eu credeam că avocații nu fac glume, am spus.
— Nu trebuie să ai prejudecăți.
Am râs zgomotos. Fata de la recepție ridică privirea și se uită la mine.
Noi stăteam mână în mână, în holul hotelului. Mi-am retras mâna și am ridicat poșeta de pe fotoliu. În timp ce mergea în fața mea, pentru a-mi deschide ușa, îl priveam din spate. Nu arăta deloc rău, cel puțin pentru vârsta lui.
Un timp am mers alături fără să vorbim. Când am trecut prin fața domului, l-am mai întrebat o dată unde mergeam.
— Acolo, spuse el, și arătă clădirea din fața noastră, acolo se află
Borchardt, un restaurant de-a dreptul bun, dar pentru mine mai interesant decât masa în sine este faptul că aici mănânci cot la cot cu miniștrii germani.
Când am fost aici ultima oară, la masa de lângă noi era o doamnă ministru. Și femeia nu avea nici măcar un bodyguard cu ea.
Aș fi preferat să îi mângâi părul. Dumnezeule, nu meritau astfel de turci decenți nimic mai bun decât politicienii turci?
VP - 132
La Borchardt era puțină lume, așa cum îmi închipuisem și eu că stăteau lucrurile într-o seară de duminică. Totuși, se lua în considerație posibilitatea ca unul sau altul dintre clienții obișnuiți ai localului să poată veni și de aceea am fost conduși la o masă din apropierea ușii.
Selim despături imediat un șervet
— De fapt voiam ca înainte de a mânca să beau ceva, dar îmi este tare foame. Tu poți lua și un apetitiv.
— Oh, nu, beau vin.
Chelnerul aruncă lista de bucate pe masă și plecă.
— De neconceput modul acesta de a servi. Niciunde, cu excepția Germaniei, asemenea oameni nu sunt acceptați să servească la masă, zise Selim, uitându-se în urma chelnerului.
— Chelnerii de aici probabil că sunt profesioniști, dar în cafenele lucrează
numai studenți, de aceea servirea lasă de dorit.
— Bine, dar pe client nu îl interesează cine lucrează aici. Fie ei studenți ori maiștri zidari, eu vreau doar să fiu bine servit.
— Aici ai dreptate.
Am comandat amândoi șnițel și vin roșu.
El făcu comanda în limba germană. Într-o germană foarte bună.
— Unde ai învățat limba germană? l-am întrebat după ce chelnerul se îndepărtase.
— Am studiat în Elveția.
— Ce ai studiat?
— Dreptul, bineînțeles.
— Evident.
— Nu prea îți plac avocații.
— Nu s-ar putea spune asta. Oricum și tata a fost jurist.
