— Spuneai că ați trăit în Turcia când erai copil. Din cauza profesiei tatălui tău?
— Nu s-ar putea spune că din cauza profesiei. Tata și mama s-au refugiat înainte de război, mai bine zis înaintea național-socialismului. Tata era evreu. Profesor de drept. Până în 1965 am trăit la Istanbul, apoi ne-am mutat în Germania. De ar fi fost după tata, nu ne-am fi întors, dar mama ținea să ne întoarcem neapărat. Fratele meu mai mare și cu mine suntem născuți la Istanbul.
— Și când ai revenit la Istanbul?
— În 1988. Este o poveste mai lungă. Venisem doar pentru o săptămână, ca să vizitez o prietenă, și dintr-o săptămână s-au făcut treisprezece ani.
— Fără probleme cu aprobarea de ședere, cu permisul de muncă și așa mai departe?
VP - 133
— Ah, juriștii ăștia! Cu ce probleme importante își bat ei capul!
Ridică din umeri.
— Tata a devenit cetățean turc în anii 1950. A fost unul dintre azilanții care au primit cetățenia turcă și a și păstrat-o până la moarte. Știi că, dacă
tata ori mama sunt cetățeni turci, copiii devin automat cetățeni turci.
Încuviință îngândurat din cap. Părea dezorientat.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
— Mă gândeam cât de proaspete sunt încă amintirile războiului.
— Sunt cincizeci de ani de atunci… Sunt încă proaspete. Gândește-te că
mai există oameni care au supraviețuit lagărelor de concentrare. Uneori nu îmi vine să cred că în istoria noastră recentă a existat atâta suferință.
— Da, zise el. Aproape de neimaginat, așa…
Nu găsea adjectivul potrivit.
Chelnerul îmi puse în față un șnițel uriaș, care acoperea aproape întreaga farfurie. După primele înghițituri mi-am dat seama că, în ciuda dimensiunilor lui, îl voi mânca cu ușurință.
— Tu ce te consideri?
— Ce vrea să însemne „ce te consideri”?
— Care cultură îți este mai apropiată?
— Sunt locuitoare a Istanbulului. Istanbulul este singurul loc din lume de care simt că aparțin. Poate că sunt cetățeană a Istanbulului pentru că
Istanbulul este singurul loc de care simt că aparțin fără a mai sta să
chibzuiesc… De la un punct anume nu mai poți face deosebirea între ceea ce ai ales tu și ceea ce ți s-a impus. De aceea am pașaport turcesc, dar în Turcia sunt totuși nemțoaică. O nemțoaică vorbitoare de limba turcă. Iar când sunt în Germania, sunt evreică cu tot pașaportul meu german și cu mama mea catolică.
Când după-masă am revenit la hotel, fata de la recepție se afla în același loc unde o lăsasem la plecare. Ne-am zâmbit reciproc.
Selim mă întrebă:
— Vii cu mine sus, ori îți aduc eu valiza jos?
— Ah, adu-o tu jos, rămân aici. Sunt obosită frântă.
— Vin imediat, spuse el, și se grăbi către lift.
Am privit vitrinele magazinelor din hol. Ce lucruri ciudate vindeau!
— Ce facem?
Am încremenit când mi-a șoptit întrebarea la ureche. Stătea exact în spatele meu, cu valiza în mână. Am dat să o iau.
— Vin cu tine, zise el.
— Ce?
— Te duc acasă, spuse el hotărât și se îndreptă către ieșire.
VP - 134
Am fugit după el.
— Este o prostie, iau un taxi și mă duc singură.
— Ești nemțoaică. Zâmbi și continuă: Cu siguranță că ai să te urci în U-Bahn8, pentru că este mai ieftin. Te cred de-abia după ce am să văd cu ochii mei că mergi cu taxiul.
Îmi ținea ușa deschisă și râdea.
