Am lăsat în urmă canalul și am luat-o pe Manteuffelstrasse. Cafeneaua Morgenland, la care apreciam perspectiva tot atât cât micul dejun, se afla exact în colțul făcut de Manteuffelstrasse cu stația Görlitzer Bahnhoff a U-Bahn-ului, căreia turcii îi spuneau Gülizar.
Consultând meniul, m-am hotărât pentru ceea ce se numea mic dejun cu salam, dar am renunțat la el din cauza scandalului legat de boala vacii nebune, și am cerut un mic dejun cu brânzeturi.
Apoi mi-am scos din geantă notesul și am înșirat unul sub altul toate argumentele care mi-au trecut prin minte pentru a o convinge pe mama să
se mute la căminul pentru bătrâni; în dreapta lor am notat contraargumentele pe care putea ea să le folosească.
•
După-amiaza, când am intrat în rezerva de la spital cu un termos plin cu cafea, mă simțeam ca o elevă bine pregătită pentru curs.
10 Metrou de suprafață, metrou suspendat (în lb. germană în orig.).
11 Mal (În lb. germană în orig.).
VP - 137
Stând la coada din fața restaurantului thailandez de pe Prenzlauer Allee, mi-am aprins o țigară și suflam fumul în aer cu mare poftă.
Abia abordasem subiectul cu căminul de bătrâni, că mama îmi spusese:
— M-am gândit deseori la asta. Și așa nu mai am prieteni în Berlin; puținii dintre ei, care mai trăiesc, sunt deja în cămine. Și ca și cum ar fi vrut să se convingă singură, adăugă: Și pentru mine ar fi cel mai bun lucru.
Eram uimită. Întotdeauna crezusem că niciun bătrân, cu atât mai puțin o femeie ca mama mea, nu se va duce din proprie inițiativă la un cămin.
Fratele meu avusese dreptate. În multe chestiuni – desigur, nu în toate –
începusem să gândesc ca o turcoaică: credeam că era o mare tragedie ca un bătrân să meargă la azil. În Germania, căminele de bătrâni erau ceva firesc și pentru toate buzunarele.
De la spital, mă dusesem la o cafenea din apropiere, unde băusem două
pahare de șampanie în cinstea faptului că pentru prima dată în viața ei mama se comportase ca o femeie „normală”, după care mă dusesem la comerciantul meu preferat de cărți, de pe Oranienstrasse. Înainte de a mă
pregăti pentru seară, îmi întinsesem puțin picioarele acasă și citisem. Iar acum, împreună cu alți clienți, făceam coadă la restaurantul la care îmi dădusem întâlnire cu Selim.
— Visezi, spuse o voce.
Era Selim. Avea cu el o servietă enormă și purta un costum bej din in.
Cravata era lărgită comod la gât.
— Salut, am spus, și ciripitul din vocea mea mi-a sunat și mie străin.
Îmi răspunse la salut cu o înclinare a capului și arătă către un bărbat în costum, aflat în spatele lui:
— Îmi permiteți să vă prezint, dânsul este Jean… Kati…
Nu ne spuse și numele de familie. Ne dădurăm mâinile.
— Vorbești franceza? întrebă el.
— Nu foarte bine.
— Atunci hai să vorbim în germană, spuse el, și îl privi pe Jean.
Ne venise rândul, am intrat și ne-am așezat la o masă în apropiere de bucătărie.
Pe când cerceta meniul, Selim i-a dat colegului său cele mai importante informații despre mine:
— Lui Kati nu îi plac în mod deosebit avocații. Și tatăl ei era jurist, dar…
Mă întrebă agitat: Ia spune-mi, cum îl chema pe tatăl tău? Poate că îl știm.
— Abraham Hirschel.
Jean se ridică brusc:
— Ce? Penalistul Abraham Hirschel este tatăl tău? strigă el emoționat, de parcă nu îi venea să își creadă urechilor.
VP - 138
— Da.
Eram obișnuită cu reacția oamenilor la auzul numelui tatălui meu și învățasem chiar să mă mândresc cu el.
— Tatăl tău a fost un geniu în materie de drept penal.
— Așa se spune, am zis satisfăcută. Și, după cât se pare, tu ești specializat în drept penal?
