— Acum nu sunt în situația de a-mi îngriji mâinile, spuse ea, dar rămase mai mult timp cu privirea pe ele.
M-am hotărât să îi aduc o manichiuristă chiar mâine.
— Fără astfel de preocupări aici! zise ca și cum mi-ar fi citit gândurile.
Dacă ții neapărat să faci ceva pentru mine, adu-mi mâine o cafea ca lumea.
Aici au numai un fel de lături. Cum de am dat ani de zile atâția bani pentru asigurările private de sănătate, dacă aici nu pot să beau măcar o cafea cumsecade? Sunt internată singură într-o rezervă, asta-i tot. Este totuși ceva.
Dacă m-ar fi internat într-o cameră de două locuri, împreună cu o turcoaică, mă scoteați moartă de aici. Astea cred că aici nu sunt într-un spital, ci în vilegiatură. Cum este adusă una din astea, cum vin o sută de vizitatori. Și pe urmă… Se ridică puțin în pat și îmi făcu semn să îi îndrept pernele. Apoi continuă: Nici nu știu limba germană. I-am spus infirmierului turc că turcii din Turcia vorbesc mai bine germana decât voi și nici nu s-a încruntat. Off!
Asta se cheamă integrare. Uite, acum vor să organizeze pe banii noștri cursuri de integrare pentru turci. De-aia trebuie să își plătească Frau Hirschel impozitele.
Își duse mâna la inimă. Arătă apoi către noptiera de la capul patului.
— Dă-mi ziarul. Îl frunzări la repezeală, apoi mi-l vântură pe sub nas. Ei, citește asta!
— Am să iau ziarul cu mine când plec, mamă. Dar mai înainte vreau să
vorbesc cu doctorul care te tratează. Iar tu nu trebuie să te agiți. Altfel îți crește tensiunea din nou.
— Da, altfel îmi crește tensiunea. Nu trebuie să mă agit, repetă ea.
Am sărutat-o pe gropițele care abia se mai vedeau sub petele maronii de pe fața ei.
VP - 130
— Acum plec, i-am spus.
— Mai întâi cheamă-l la mine pe infirmierul acela turc.
— Spune-mi mie de ce ai nevoie.
— Nu, cheamă infirmierul.
Când infirmierul a sosit în cameră, am plecat.
•
Nu am urcat într-unul dintre taxiurile care staționau în fața spitalului, voiam să fiu singură și de aceea am mers o bucată de drum pe jos. Medicul de gardă îmi spusese că o pot lua acasă pe mama oricând. Singura problemă
era doar aceea că acasă trebuia să se ocupe cineva de ea.
„Există cămine foarte bune pentru bătrâni, pe care vi le-aș putea recomanda”, spusese medicul. Pentru așa ceva ar fi trebuit ca mai întâi să o conving pe mama, ceea ce mi se părea exclus.
Mergeam grăbită. Vorbeam cu mine însămi, încercând să formulez fraze care să o convingă pe mama. „Acolo vor putea să se ocupe mai bine de tine, mamă, și, în afară de asta, ai acolo o mulțime de prieteni”. „Pentru bătrâni nu este ușor să trăiască în orașele mari”. „Poți să alegi unde vei merge. Chiar și în Mallorca trebuie să fie ceva germani. Chiar personal german. Sau în Pădurea Neagră…”
•
Când am ajuns în fața hotelului unde se cazase Selim, nu se întunecase de tot. Am intrat prin ușa rotativă și, zâmbitoare, m-am dus la fata de la recepție care mi s-a părut mai drăguță. Chiar când am deschis gura, mi-am dat seama că nu știam numele de familie al lui Selim.
— Vă rog, spuse ea, privind la gura mea rămasă deschisă.
— Căutam pe cineva cazat în hotelul dumneavoastră, dar nu îi știu numele de familie. Un turc, a venit în după-amiaza aceasta, mai târziu.
Prenumele lui este Selim.
Din cauza încordării mi se făcuse foarte cald.
— De fapt nu avem voie să dăm numărul camerelor clienților noștri, dar…
Privi în jur și continuă: Pot să mai foc câte o excepție. Râse. Cum se scrie prenumele?
I l-am dat pe litere. Fata privi pe monitorul din fața ei și rămase o clipă
tăcută. Auzeam doar zgomotul făcut de degetele ei pe tastatură.
— Acesta este, Öztürk, spuse ea în cele din urmă. Este cu siguranță un nume turcesc, nu?
Am confirmat râzând.
— Are camera 532. Îl puteți suna de aici.
Formă numărul și îmi întinse receptorul
VP - 131
— Cobor imediat și mergem să mâncăm ceva, spuse Selim, după ce îmi auzi vocea.
