— Intră, îi porunci din nou vocea.
Iar Negresa se supuse.
— 143 —
29. O problemă
— Ce i-au făcut acestei fete e strigător la cer, spuse medicul legist.
Liberto Manent nu răspunse, nici Abel Fonte, şeful poliţiei.
Manent ceru permisiunea să o fotografieze în continuare pe Negresă la morgă.
Făcuse o mulţime de fotografii la locul crimei: bietei copile şi mai multor persoane care, la câţiva metri de poliţie, se înghesuiau, unii, din curiozitate bolnăvicioasă, alţii, înspăimântaţi şi derutaţi.
— Monstrul ăsta n-are nici sentimente, nici conştiinţă, spuse Manent în cele din urmă, cuprins de o senzaţie de neputinţă şi de repulsie.
— A străpuns-o de parcă ar fi fost făcută din unt. Am numărat treizeci şi două de lovituri de cuţit. Individul ăsta însetat de sânge este din ce în ce mai nebun. I-a crăpat sternul şi i-a perforat plămânul drept, pericardul şi aorta. I-a tăiat beregata ca şi celeilalte fete; şi, de asemenea, i-a scos ficatul. Pentru ce mama mă-sii o fi vrând sălbaticul ăsta ficatul? Are cinci tăieturi de pumnal în organele genitale.
Când a fost găsită, medicul a trebuit să introducă
intestinele fetei în cavitatea abdominală înainte de a o duce la morgă; asasinul îi despicase abdomenul şi îi aşezase intestinele, în chip macabru, pe umărul stâng.
— Închideţi-i ochii! spuse şeful poliţiei. Parcă s-ar uita la noi. Negresa avea ochii mari deschişi, de parcă ar fi vrut să
soarbă lumea înainte de a intra în întuneric, în timp ce viaţa se scurgea din ea sau încerca să-şi întipărească pe retină
chipul asasinului. Medicul îi închise ochii.
— Ce zi nenorocită am avut, şefule!… Asta este…! Medicul nu-şi găsea cuvintele şi, de când aşezase intestinele la locul lor, nu încetase să vomite. N-o să fac faţă, şefule. N-o să pot.
Este lucrarea diavolului! Nicio fiinţă omenească nu-i atât de nebună să facă aşa ceva… este…
— Liniştiţi-vă! îi porunci Fonte. Ieşiţi afară şi luaţi puţin
— 144 —
aer.
Abel Fonte căută să nu-şi încrucişeze privirea cu Liberto Manent, care părea să-l întrebe ce naiba face ca să rezolve cazul. Nu putea înfrunta privirea aceea iscoditoare.
— Luaţi asta, spuse Manent, întinzându-i poliţistului o notă. Am primit-o azi-dimineaţă.
Ah, ultima treabă a fost atât de distractivă! Azi i-am practicat o cezariană unei femei stricate.
Cred că la poliţie au adormit cu toţii.
Sărutări,
JACK
Fonte o citi. Dacă n-ar fi fost o dovadă, ar fi mototolit-o în mâini.
— Cadavrul a fost descoperit la ora cinci.
— Eu eram deja la ziar când am fost înştiinţaţi; nu puteam dormi. Nu mă puteam întoarce acasă. Atunci, am găsit nota.
Ticălosul ăla a ucis-o şi, apoi mi-a lăsat o scrisoare. Se amuză provocându-ne şi bătându-şi joc de noi.
Trecuse o săptămână între cele două crime, puţin timp, dar, chiar şi aşa, Manent îl întrebă pe şeful poliţiei dacă
aveau deja vreo pistă.
Fonte era supărat pe el şi, cu toate că încercase să se prefacă întreaga dimineaţă, de când venise Manent la locul crimei cu afurisita aceea de aparatură fotografică a lui, nu a mai putut să se stăpânească multă vreme.
— Nu, n-avem nimic! Dar dumneavoastră aţi obţinut deja ce doreaţi!
— Ce vreţi să spuneţi? Ce anume doream eu?
— În scurt timp, va veni un englez dat naibii să mă ajute ori să preia investigaţia.
— Eu n-am nicio legătură cu asta, se apără Manent.
— Nu? Vreţi să mă faceţi să cred că dumneavoastră şi ziarul dumneavoastră nu i-aţi forţat pe cei de la conducere să
ceară ajutor în străinătate?
— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Singurul lucru despre care v-am întrebat este în legătură cu stadiul anchetei poliţieneşti.
