— La ce vă referiţi?
— Nu numai că aţi născocit un frate pe care nu l-am avut niciodată, un anume Mycroft, ci îl informaţi pe cititorul îngăduitor cu privire la anumite antecedente familiale absolut false, bineînţeles, care mă înrudesc cu o familie nobilă de la ţară şi că descind dintr-un pictor francez, un anume Vernet. Să nu vă scape amănuntul, dragul meu Sherrinford, că detest peisajul de ţară… priveliştea unui munte mă deprimă. Crimele cele mai brutale se săvârşesc întotdeauna la ţară.
— Ce spuneţi, Arrow? am zis eu, izbucnind în râs.
— Ce auziţi. Prefer Londra, cu cele cinci milioane de locuitori ai ei. Acolo, crima este mai greu de înfăptuit.
Peisajul de ţară, dragul meu prieten, este locul potrivit pentru dezordinea morală şi pentru întâmplările cele mai înspăimântătoare. Priviţi aceste mari întinderi… niciun suflet, Sherrinford!… în afară, poate, de criminal şi de victima sa. Viaţa la ţară e un lucru rău, v-o spun eu.
Nu am vrut să aprofundez mai mult acel subiect, dar am luat la cunoştinţă, ca să includ acel scurt dialog într-o viitoare aventură şi i-am cerut prietenului şi maestrului meu
— 152 —
să mă pună la curent.
— Observ, Sherrinford, că aveţi cutezanţa să-mi atribuiţi cinci ani mai mult. Ştiţi perfect că aveam douăzeci şi nouă de ani, şi nu treizeci şi patru, când am soluţionat cazul interpretului grec!
— Şi ce importanţă are?
— Nu e acelaşi lucru să rezolvi un caz de o asemenea dificultate la o vârstă, în loc de alta. Îmi amintesc că primul meu caz, de altfel o bagatelă, l-am rezolvat la zece ani. Vă
imaginaţi că aţi fi scris că aveam cincisprezece ani? Nu e acelaşi lucru să rezolvi un caz fiind un copil, nu un adolescent.
— N-am fost eu cel care a scris, ci doctorul Doyle. Şi acum, mă veţi pune la curent cu acest caz?
— În ceea ce priveşte originile nobile ale familiei mele, şi permiteţi-mi să insist pe această temă, dumneavoastră ştiţi perfect că mi-am petrecut primii cinci ani din viaţă la Foundling, spitalul pentru copii de pripas de pe London Road, unde, după cum se pare, mama mea m-a abandonat.
Apoi, am fost dat spre adopţie unei familii bune din Edinburgh.
— Da, ştiu; dar domnul Doyle m-a convins să schimb povestea; acele triste începuturi funcţionează doar în romanele domnului Dickens.
— Dacă veţi continua să-i daţi atenţie doctorului Doyle, veţi sfârşi prin a distruge personajul.
După ce am discutat o vreme, am trecut la chestiunea care motivase călătoria noastră precipitată. M-a pus la curent scurt şi concis, trăsături atât de caracteristice pentru Arrow, şi trebuie să atrag atenţia că mi s-a zbârlit părul când mi-a descris crimele acelor fete oropsite de soartă.
— Care sunt primele deducţii la care aţi ajuns?
— Este o mare greşeală să faci speculaţii fără informaţii concrete. Dar, în principiu, văd o oarecare asemănare cu o serie de crime petrecute la Londra acum câţiva ani.
— Doar nu vă referiţi la cele comise de Jack Spintecătorul!
Asta nu-i cu putinţă! După atâţia ani şi la atâţia kilometri distanţă.
— 153 —
Arrow nu răspunse.
— Mă urmăriţi, Steven?
— Dragul meu Sherrinford, lăsând deoparte imposibilul, improbabilul, oricât de ciudat ar părea, acesta trebuie să fie adevărul.
— Da, mă rog… asta am scris şi eu înainte… vreau să
spun, Doyle; după dictare, bineînţeles, am spus eu stânjenit.
Trenul se opri în staţie.
— Trenul nostru a ajuns la destinaţie. Avem exact timpul necesar ca să ne îndreptăm spre feribotul care trebuie să ne ducă pe continent.
— 154 —
32. O pasiune molipsitoare
Nu voi trece la relatarea numeroaselor mele aventuri, ci doar a acelor fapte care au făcut posibilă întâlnirea cu omul înzestrat cu cea mai ascuţită minte pe care l-am cunoscut vreodată: stimatul meu prieten Steven Arrow.
Cititorului binevoitor îi va fi de-ajuns să ştie că în februarie 1880, după ce am absolvit facultatea de Medicină, mă aflam în Japonia lucrând la ordinele unui misionar scoţian a cărui iscusinţă va avea mare legătură cu prietenia ce urma să mă
lege pe viaţă de prietenul şi maestrul meu.
Întotdeauna mi-am spus despre Imperiul britanic al Graţioasei Sale Majestăţi, aşa cum se zice în popor: ce mică-i lumea! M-am născut la Beith, un sătuc din sud-vestul Scoţiei, iar cel mai bun prieten al meu din copilărie a fost Henry Fauld, al cărui tată deţinea o prosperă firmă de transport. Eu şi Henry ne-am cunoscut la colegiul particular din localitate şi am devenit foarte buni prieteni. Henry a fost nevoit să părăsească şcoala la treisprezece ani, când o regretabilă lovitură a sorţii l-a lăsat pe tatăl lui fără o para chioară şi a fost cât pe-aci ca sărmanul om să ajungă în închisoarea datornicilor. Bietul meu prieten a obţinut o tristă
slujbă de funcţionar de birou într-o afacere cu bumbac, ceai şi cafea a unui unchi al său, slujbă cu care a putut să-şi ajute financiar familia. Mai târziu, când unchiul său şi-a mutat afacerea la Londra, Henry a rămas la Glasgow, unde i-am pierdut urma şi drumurile noastre s-au despărţit, iar el a ajuns funcţionar administrativ într-o fabrică de şaluri şi îmbrăcăminte. Serile, când ieşea de la serviciu, lua lecţii particulare. Pe vremea aceea, tatăl său îşi revenise financiar şi îl înscrisese pe prietenul meu la Facultatea de Arte de la Universitatea din Glasgow. A absolvit-o cu o sârguinţă
remarcabilă şi, imediat după aceea, a început studiile de Medicină la Anderson College. După ce a obţinut diploma, a plecat la Londra şi a studiat chirurgia în spitalul St. Thomas, unde ne-am reîntâlnit şi am reînnodat vechea noastră
— 155 —
prietenie. Dar prietenul meu avea nevoie de noi stimulente pentru a-şi alimenta vocaţia ştiinţifică, motiv pentru care intra mereu în conflict cu tatăl său, care a vrut să-l educe în spiritul Bibliei. Henry era o fire neastâmpărată, adept al lui Darwin şi atent la toate cuceririle ştiinţifice şi tehnice care au făcut din secolul nostru perioada cea mai decisivă din istoria omenirii. Fapt pentru care lumea trebuie să-i fie recunoscătoare Angliei. Niciodată, nici măcar în viitor, nu va mai exista o etapă atât de decisivă pentru cunoaşterea şi progresul pe toate planurile intelectului şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să mă nasc într-o epocă atât de glorioasă şi de stimulantă. Dar revenind la prietenul meu, acesta s-a întors la Glasgow cu intenţia de a face practică la the Royal Infirmary sub conducerea şi îndrumarea lui Joseph Lister80, responsabilul secţiei de chirurgie. Lister tocmai descoperise o metodă revoluţionară care reducea mortalitatea din rândul celor amputaţi de la cincizeci la zece la sută; pur şi simplu, sterilizând sala de operaţie şi tot instrumentarul.
