corespundeau cu mostrele obţinute de la unul dintre studenţii săi la Medicină.
Tânărul a fost dat în vileag. Jocul acela ne-a amuzat mult pe Henry şi pe mine.
Luna următoare a avut loc o încercare de jaf la spital.
Cineva s-a căţărat pe un zid şi a intrat pe o fereastră. Poliţia locală, în urma declaraţiei unui martor, l-a arestat pe unul dintre asistenţii noştri, un băiat japonez eficient şi cinstit, după părerea noastră. Dar poliţia nu voia să se lase păgubaşă: aveau un martor.
Henry a găsit pe peretele cu fereastră o pată de funingine şi, pe ea, o amprentă. Consultând arhiva noastră, şi-a dat seama că amprenta aceea nu aparţinea celui acuzat, ci aşa-zisului martor. A arătat dovezile la poliţie, care l-au eliberat pe asistentul nostru japonez şi l-au reţinut pe delatorul acestuia.
— 160 —
În momentul acela, amândoi am avut o revelaţie: cercetările noastre aveau o finalitate practică. Eram nespus de emoţionaţi, dar, înainte, trebuia să verificăm două lucruri.
Eu şi Henry ne-am răzuit cu un cuţit crestele de la degetele unei mâini. După o vreme, amprentele au apărut din nou. Am repetat operaţiunea cu anumiţi compuşi caustici şi, din nou, după o vreme, urmele au reapărut pe degetele noastre.
Cea de-a doua verificare a noastră era aceea de a controla amprentele copiilor luate în diverse faze ale creşterii lor.
Atât într-un caz, cât şi în celălalt, rezultatele au fost mereu aceleaşi. În cazul copiilor, ale căror mostre erau cuprinse între cinci şi zece ani, amprentele nu se modificau. Iar în ceea ce priveşte amprentele noastre, şterse de mai multe ori, apăreau mereu aceleaşi; fără niciun fel de variaţie.
Găsisem cheia: caracterul invariabil, permanent şi unic al amprentelor digitale.
— Henry, asta e o mare descoperire şi trebuie s-o facem publică, i-am spus eu.
— Îţi dai seama ce avem?
— O metodă de identificare unică şi fiabilă. O metodă prin care poliţiile din toată lumea vor putea să-i identifice pe hoţi şi pe criminali.
Henry m-a convins că primul lucru pe care trebuia să-l facem era să-i trimitem o scrisoare celui mai mare om de ştiinţă al momentului, care nu era nimeni altul decât mult stimatul său Charles Darwin. Eu nu păream prea convins, pentru că eram de părere că cea mai bună alegere era aceea de a publica într-o revistă ştiinţifică un articol cu concluziile noastre. Până la urmă, am fost de acord şi Henry i-a scris:
„Mult stimate domnule Charles Darwin, am studiat cu pasiune opera dumneavoastră şi îmi permit să mă adresez Domniei Voastre pentru o problemă de cel mai mare interes. Mă refer la rugozităţile şi crăpăturile de pe mâini…”
Aşa începea scrisoarea, în care îi expunea proiectul nostru
— 161 —
de studiu comparativ al amprentelor şi în care ne plângeam că avem puţine mostre din alte părţi ale lumii, dar că, poate, câteva cuvinte din partea sa îi vor stimula şi pe alţi oameni de ştiinţă şi cercetători de pe întreaga planetă, dat fiind că
făcuserăm o descoperire de maximă importanţă, după cum reieşea din restul scrisorii.
Darwin ne-a trimis o scurtă scrisoare prin care îşi cerea scuze şi în care ne spunea, de asemenea, că va transmite mai departe scrisoarea noastră vărului său Francis Galton83, un reputat om de ştiinţă şi discipol entuziast al teoriilor sale, interesat de aplicarea lor pentru îmbunătăţirea rasei umane.
Darwin nu numai că îşi lua de pe cap problema noastră, dar, pe deasupra, aducea la cunoştinţa altui savant, fără
consimţământul nostru, rodul cercetărilor noastre.
Trebuia să acţionăm rapid. Henry, în colaborare cu mine, a scris un articol pentru revista Nature, care a fost publicat în numărul apărut la data de 28 octombrie 1880 şi în care încheia cu propunerea de a se utiliza amprentele digitale pentru identificarea ştiinţifică a criminalilor.
Răspunsul a fost o tăcere teribilă. Niciun savant nu a trimis nicio mostră, niciun şef de poliţie nu a luat legătura cu noi ca să se intereseze de metoda noastră. Singurul răspuns a fost numărul din 25 noiembrie al revistei Nature în care un anume William Herschel84 explica întrebuinţarea birocratică
pe care o dăduse el amprentelor în India.
Am scris celor mai importante corpuri de poliţie din lume, dar am primit doar dovezi de curtoazie. De la Paris ni s-a scris că Alphonse Bertillon85, un tânăr funcţionar, crease un 83 Erudit britanic (1822-1911), a făcut cercetări pe cont propriu în domeniul antropologiei, geografiei, meteorologiei, statisticii şi psihologiei (n.tr.).
84 William James Herschel, fost guvernator în India şi comandant al Poliţiei Ştiinţifice din Bengal aplică pentru prima dată în anul 1858
studiul amprentelor digitale pentru identificarea oficială a persoanelor (n.tr.).
85 Poliţist francez (1853-1914), cercetător şi propagator al metodelor de individualizare antropometrică (n.tr.).
— 162 —
sistem de investigaţie poliţienească pe care începeau să o pună în practică.
A fost ca un duş rece care ne-a cufundat în deznădejde.
— 163 —
33. Steven Arrow, detectiv consultant Prima şi neobişnuita mea întâlnire cu domnul Steven Arrow a avut loc în ianuarie 1881. Întâlnire pe care Arthur Conan Doyle o va relata, în mod magistral şi cu câteva modificări importante, în lucrarea sa Un studiu în roşu.
Cititorului nu-i va scăpa din vedere uimirea mea când, printr-o deducţie sclipitoare, domnul Arrow a ştiut, de cum m-a văzut şi fără a avea vreo cunoştinţă anterioară, că
fusesem în Afganistan. Mai târziu, şi pe măsură ce ne cunoşteam mai bine, am putut vedea în el cât de multe poate învăţa un om cu spirit de observaţie în urma unei examinări corecte şi sistematice a tot ce îl înconjoară. Dar să nu anticipăm evenimentele şi să păstrăm ordinea în expunerea noastră.
Pe la sfârşitul anului anterior au început din nou necazurile cu piciorul86 meu, din cauza rănilor pe care le-am menţionat deja în capitolele anterioare. Acest fapt a prilejuit retragerea mea definitivă din armată şi întoarcerea la Londra, după ce îmi luasem adio de la bunul meu prieten Henry, nu înainte de a-i fi promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă
ca să aduc la cunoştinţă în metropolă şi tuturor celor care ar dori să mă asculte, roadele cercetărilor noastre în legătură cu metoda de identificare prin amprente, pe care o descoperiserăm împreună.
Tribunalul militar care a aprobat retragerea mea din armată mi-a acordat o pensie modestă, atât de insuficientă
