— Am venit să discutăm despre o afacere, spuse Stamford, aşezându-se pe un taburet înalt cu trei picioare şi împingând altul spre mine. Acest prieten al meu îşi caută o locuinţă şi cum dumneavoastră v-aţi plâns că nu găsiţi pe cineva cu care să închiriaţi un apartament, mi-a venit ideea că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era acela de a vă pune pe amândoi în legătură.
Lui Steven Arrow părea că îi face plăcere ideea de a-şi împărţi locuinţa cu mine. Prietenul său, doctorul Doyle, care până în momentul acela se mărginise să ne observe, ne-a atras atenţia:
— Am pus ochii pe o locuinţă în Baker Street care, fără
îndoială, v-ar conveni de minune amândurora.
— Şi cum s-a întâmplat asta? am întrebat eu, uimit de interesul doctorului pentru această chestiune.
— Cum aveam timp şi cunoscând problemele lui Steven, mi-am luat libertatea de a vizita şi de a mă interesa de încăperile menţionate. Este, desigur, o iniţiativă personală, făcută cu cea mai bună intenţie şi care nu vă angajează
absolut deloc. Cu toate acestea, trebuie să vă atrag atenţia că
doamna Marta Hudson, proprietara imobilului, mi s-a părut o femeie cumsecade, tăcută şi îndatoritoare şi care pregăteşte un minunat mic dejun. Şi doar ştiţi, dragii mei prieteni, că
ţara în care nu se ia un mic dejun cum se cuvine nu merită
să fie un imperiu.
— Bine, dragul meu Doyle, văd că vă străduiţi în continuare să mergeţi pe urmele mele.
— Am unele idei despre dumneavoastră ce se pot extinde, desigur, şi asupra doctorului Sherrinford, şi dacă relaţia dintre domniile voastre dă roade, mi-ar plăcea să vă fac în scurt timp o propunere amândurora. Ar fi vorba despre o chestiune… comercială.
— 171 —
— Toate la timpul lor, dragul meu Doyle; mai întâi, numărul unu şi, apoi, numărul doi. Ordine şi metodă. A repetat ultima frază şi, adresându-mi-se, a spus: Nu vă
deranjează fumul de tutun tare, nu-i aşa?
— Eu însumi nu fumez altceva decât tutun care scoate fum ca de vapor, i-am răspuns.
Afirmaţia aceea păru să-l satisfacă; chiar şi aşa, adăugă:
— Când două persoane se învoiesc să locuiască împreună, se cuvine să cunoască reciproc ce-i mai rău la fiecare din ele.
Am început să ne povestim ciudăţeniile şi particularităţile şi, după aceea, Arrow a conchis:
— Atunci, nu văd niciun inconvenient. Propun să mergem să vedem camerele acelea din Baker Street pe care prietenul nostru Doyle a binevoit să le viziteze pentru noi. M-am săturat de apartamentul meu zgomotos şi deloc ieftin din Montague Street! Şi chiar dacă este foarte aproape de mult îndrăgitul meu Muzeu Britanic, nu-i voi simţi lipsa.
Am stabilit o oră rezonabilă pentru a doua zi, i-am lăsat la Clubul Diogene, iar eu şi Stamford ne-am îndreptat pe jos către hotelul meu.
— Apropo, cum naiba o fi ştiut că am fost în Afganistan?
Însoţitorul meu schiţă un zâmbet enigmatic şi spuse:
— Sunt foarte multe persoane care s-au întrebat cum de reuşeşte să descopere diverse lucruri. Aveţi aici o dovadă a firii neobişnuite a lui Arrow.
— Este ceva foarte surprinzător; trebuie să fac cercetări.
— Fac prinsoare că el va cerceta mai mult despre dumneavoastră decât dumneavoastră despre el. La revedere.
— La revedere, i-am răspuns.
Şi mi-am continuat drumul fără să mă grăbesc către hotelul meu, foarte interesat de omul pe care tocmai îl cunoscusem şi, de asemenea, dar într-o măsură mai mică, de prietenul său, doctorul Doyle.
Aşa cum ne înţeleseserăm, ne-am văzut a doua zi şi am inspectat încăperile de la numărul 221B de pe Baker Street, pe care ni le oferise atât de amabil domnul Conan Doyle. De ce atâta amabilitate? Ce interes putea avea pentru noi?
A fost ceva ce aveam să descopăr câţiva ani mai târziu.
— 172 —
34. Începuturi
Am intrat în istoria literaturii poliţiste, dar cu alt nume, în calitate de cronicar şi colaborator al lui Steven Arrow în ceea ce priveşte rezolvarea unor cazuri de care cititorul binevoitor îşi va aduce, fără îndoială, aminte.
Vreme de mulţi ani am împărţit viaţa, ocupaţia şi locuinţa cu Steven, în afară de câteva perioade în care am părăsit Baker Street. În 1884, la trei ani după ce rezolvaserăm câteva cazuri complicate, am călătorit în Statele Unite, unde am deschis un cabinet de consultaţii la San Francisco, am cunoscut-o pe domnişoara Constance Adams, i-am cerut mâna şi ne-am întors împreună la Londra, unde ne-am căsătorit la 1 noiembrie 1886. Din nefericire, soţia mea avea să moară un an mai târziu, la sfârşitul lui decembrie. În toată perioada aceea, cum am mai spus, am părăsit Baker Street şi am deschis un cabinet tot în Kensington, dar am avut totuşi răgazul să colaborez la câteva cazuri cu prietenul meu Arrow.
Aceasta a fost perioada în care am primit o vizită ciudată.
Este vorba despre prietenul nostru comun, doctorul Doyle, care, în timpul unei călătorii la Londra, şi-a dat întâlnire cu noi la Clubul Diogene.
După ce ne-am salutat cu multă căldură, doctorul Doyle ne-a arătat numărul anual al revistei Beeton’s Christmas, în care tocmai publicase povestirea poliţistă intitulată Un studiu în roşu şi ai cărei protagonişti, cu alte nume, eram noi doi.
După toate aparenţele şi aşa cum ne-a şi spus, era într-o situaţie economică foarte proastă atunci când s-a hotărât să
scrie acea povestioară cu detectivi pentru care primise douăzeci şi cinci de lire.
Uimirea noastră a fost nemaipomenită când, cu mici diferenţe, eu şi Arrow ne-am pomenit oglindiţi în povestirea aceea care, de altfel, relata unul dintre cele mai interesante cazuri ale noastre.
