logică. Arrow se fălea că ghiceşte modul de a fi al unei persoane după felul acesteia de a se îmbrăca. Era în stare să
88 Dinastie domnitoare în Anglia între anii 1154 şi 1399 (n.tr.).
— 167 —
scoată la iveală sufletul profesorilor lor dintr-o singură
privire. Amândoi şi-au câştigat antipatia lui James Moriarty89, profesorul de matematică, dat fiind că acesta nu înţelegea cum de puteau cei doi tineri să ia note atât de excelente la materia lui, depunând atât de puţin efort. „Asta-i proba de mâine”, îi spunea Arrow lui Doyle, înmânându-i o foaie de hârtie cu problemele examenului de a doua zi. „Asta-i proba?” întreba Doyle. „Dragul meu Doyle, asta va fi proba de mâine cu o marjă de eroare de zece la sută, ceea ce ne asigură o notă mai mult decât remarcabilă”, răspundea Arrow. „Cum ai reuşit? Le-ai furat din servieta lui?” „Să
spunem că… din mintea lui, dragul meu Doyle. De altfel, este… elementar”. Oare cum putea să o facă? Cum putea prietenul său Arrow să deducă întrebările de a doua zi, doar aţintindu-şi privirea pe chipul lui Moriarty? Pentru tânărul Doyle, dragul meu Sherrinford, era un adevărat mister.
Arthur era realmente fascinat de Steven, care îi relata cel mai mic amănunt al fiecărei orori săvârşite de-a lungul secolului. Tânărul său prieten cunoştea ca nimeni altul istoria crimei, precum şi literatura de senzaţie. Interesele sale se învârteau în jurul chimiei, scrimei, pistoalelor şi deghizărilor. Făcea zilnic exerciţii cu bastonul şi, pe deasupra, devenea un expert pugilist, antrenându-se de unul singur.
— Unde o să ajungi cu toate astea, Steven? Te pricepi la crime mai bine chiar decât Scodand Yardul.
— Vreau să fiu poliţist, Arthur. Asta este ceea ce vreau să
fiu. Îmi antrenez zilnic trupul şi mintea pentru ca, într-o zi nu foarte îndepărtată, să ajung să nu-i las răului nicio clipă
de răgaz. Sunt un creier, Arthur; restul e un apendice.
— Eu vreau să fiu scriitor, Steven. Un mare scriitor de romane istorice. Un scriitor la fel de bun ca Walter Scott. Pe mine nu mă interesează crima şi nici tehnicile tale deductive 89 Personaj imaginar din romanele lui sir Arthur Conan Doyle, eternul rival şi oponent al lui Sherlock Holmes (n.tr.).
— 168 —
care, uneori mi se par o simplă vrăjitorie.
— Niciodată să nu mai spui niciodată, Arthur. Nu ştim ce anume ne va aduce faima şi averea.
— În cazul meu, nu cred să fie romanul poliţist. Pe ăsta ţi-l las ţie.
— Poate că, în viitor, chiar tu vei rezolva vreun caz poliţist, spuse Steven pe un ton sentenţios.
Acea ultimă consideraţie a fost interpretată cu scepticism chiar şi de către Doyle.
Arthur s-a întors la Edinburgh să studieze Medicina la universitate. Acolo, l-a cunoscut pe profesorul Joseph Bell90, ale cărui nemaipomenite înzestrări pentru deducţie în ceea ce îi privea pe pacienţi i-au reamintit de abilităţile prietenului său Steven Arrow. Cu scopul de a-şi ajuta mama în economia familiei, deoarece, după toate aparenţele, tatăl său căzuse în patima beţiei, Arthur a lucrat ca asistent în comitatele Sheffield, Shropshire şi Birmingham. A călătorit chiar şi în Arctica, servind pe un vapor care l-a dus până în Groenlanda. După terminarea studiilor, a găsit de lucru ca medic la bordul unui cargou în drum spre coasta Africii Occidentale.
Arthur şi Steven s-au reîntâlnit la Londra unde, cu alţi gentlemani, au întemeiat Clubul Diogene, loc pe care doctorul Doyle îl vizita în mod frecvent între două traversări pe mare. În prezent, are intenţia de a se asocia cu doctorul George Turnavine91 şi de a deschide un cabinet de consultaţii la Plymouth.
Când a avut loc prima noastră întâlnire la Clubul Diogene, Doyle era un tânăr de douăzeci şi doi de ani care tocmai se întorsese din Africa Occidentală şi, în ceea ce îl priveşte pe domnul Steven Arrow, acesta îşi începuse cariera de detectiv consultant cu trei ani înainte şi spera să fie cooptat în 90 Medic legist şi profesor al lui Conan Doyle la Universitatea din Edinburgh, cel care i-a inspirat figura şi caracterul personajului său Sherlock Holmes (n.tr.).
91 George Turnavine Budd, fost coleg de facultate al lui sir Arthur Conan Doyle, cu care a fost asociat câteva luni în anul 1882 la Plymouth (n.tr.).
— 169 —
Scotland Yard.
Stamford avea dreptate: Clubul Diogene părea un cimitir plin de cadavre aşezate în fotolii comode, cufundate în lectură şi fără să-şi acorde unii altora nici cea mai mică
atenţie. Ne-am dus direct la Sala Străinilor, unde se aflau domnii Doyle şi Arrow, angrenaţi într-o interesantă
conversaţie despre diferitele tipuri de cenuşă lăsată de ţigările de foi, temă despre care, aşa cum am aflat mai târziu, Arrow tocmai terminase de scris o interesantă monografie.
— Doctoral Raymond Sherrinford; domnii Arthur Conan Doyle şi Steven Arrow, spuse Stamford, făcând prezentările.
— Ce mai faceţi? zise Arrow cu amabilitate, strângându-mi mâna cu o forţă pe care eram departe de a o fi bănuit din partea lui. După cum văd, aţi fost în Afganistan.
Am putut observa un zâmbet de satisfacţie pe chipul tânărului doctor Doyle care, după ce m-a salutat, păru să ia notă în mintea lui de acea primă întâlnire a noastră.
— Nu vă faceţi griji, spuse Arrow, râzând în sinea lui; ceea ce ne interesează acum este acel articol publicat de dumneavoastră şi de domnul Fauld în revista Nature şi pe care am avut privilegiul de a-l citi acum câteva luni. Şi spuneţi că nicio poliţie din lume nu s-a interesat de o descoperire atât de importantă?
Eu nu spusesem nimic despre asta, dar omul acela dat naibii părea că ghiceşte tot, doar privind oamenii. Am început să-i fac un scurt rezumat al chestiunii, răspunzându-i în acelaşi timp la interesantele şi pătrunzătoarele sale întrebări.
— Meritaţi toate felicitările, a fost observaţia pe care a făcut-o; l-a bucurat entuziasmul pe care l-am arătat faţă de acea apreciere a sa. Arrow adăugă: De azi înainte, ştiinţa poliţienească dispune de o dovadă definitivă pentru a vâna criminali şi delincvenţi fără nicio dificultate… cu condiţia ca ticălosul să nu poarte mănuşi.
— Mănuşi? am întrebat.
— Fără îndoială, dragul meu Sherrinford, nu v-a scăpat faptul că aceasta e o metodă simplă şi practică de a nu lăsa nicio urmă.
— Nu mi-a trecut prin minte… şi nici colegului meu, am
— 170 —
spus.
— Să sperăm că nici criminalilor, dragul meu Sherrinford.
Adăugarea acelei expresii „dragul meu Sherrinford” m-a deranjat la început, dar până la urmă, cu vârsta, te obişnuieşti cu toate şi trebuie să mărturisesc că, uneori, o aşteptam din tot sufletul.
