pentru întreţinerea mea, încât m-am văzut obligat să caut un tovarăş cu care să împart chiria unei locuinţe câtă vreme încercam să-mi revin, să mă organizez şi să deschid un cabinet de consultaţii medicale care să-mi permită să-mi 86 Din neatenţie sau poate ca dovadă de umor englezesc, autorul cărţii uită că eroul său a fost rănit în zona claviculară, şi nu la picior. Sau poate o fi vorba despre alte răni pe care nu le-a menţionat în capitolele anterioare, aşa cum pretinde (n.tr.).
— 164 —
sporesc redusele venituri. Am profitat de şederea mea la Londra ca să o vizitez pe sora mea Selina, rămasă văduvă de puţină vreme şi mamă a unui băiat de şapte ani pe care ea era dispusă, în viitor, să-l facă doctor în Medicină. Defunctul soţ al surorii mele, William Cobbett, fusese un avocat renumit şi îi lăsase o rentă de opt sute de lire pe an. Cobbett, cu o săptămână înainte de oficierea nunţii, a încercat să
scape de biata mea soră şi chiar a căutat să-i ofere o mică
avere în schimbul desfacerii logodnei. Sora mea a refuzat şi Cobbett nu a reuşit niciodată să înţeleagă motivul. În felul acesta, cum ar spune Wilkie Collins87, s-au scurs şapte ani de neînţelegeri matrimoniale până când William a părăsit această lume.
După ce am vizitat-o pe sora mea, norocul a făcut să mă
întâlnesc în barul Criterion cu Stamford, un tânăr practician care lucrase sub conducerea mea în spitalul St. Barthelemy.
A fost o întâlnire plăcută. După ce ne-am povestit unul altuia viaţa, i-am împărtăşit problema mea.
— Caut o cameră confortabilă la un preţ rezonabil.
— E ciudat, observă însoţitorul meu. Sunteţi a doua persoană care îmi vorbeşte azi despre asta.
— Cine a fost primul? l-am întrebat.
— Un domn care, apropo, a citit articolul din Nature pe care mi l-aţi menţionat acum o clipă şi care, fără îndoială, va fi încântat să vă cunoască şi să-i vorbiţi despre metodele acelea de identificare.
— E vorba de un medic? Dacă într-adevăr caut pe cineva cu care să împart locuinţa şi cheltuielile, aş prefera să fie un confrate de profesie. Nu mai încape îndoială, eu sunt omul potrivit.
— Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe domnul Arrow; poate că nu o să vă intereseze să-l aveţi permanent drept colocatar.
— De ce? Există ceva împotriva lui?
87 William Wilkie Collins (1824-1889), romancier, dramaturg şi autor de povestiri scurte, considerat creatorul genului literar al romanului poliţist, (n.tr.).
— 165 —
— Eu n-am spus că ar exista ceva împotriva lui. Este un om cu idei ciudate. Îl entuziasmează anumite ramuri ale ştiinţei, dar nu e medic, ci detectiv consultant şi, din câte ştiu eu, este o persoană destul de acceptabilă.
— Detectiv consultant? Este poliţist?
— Îşi doreşte să fie şi-i ajută frecvent pe cei de la Scotland Yard. De fapt, i-ar plăcea să intre în corpul poliţiştilor.
— Aş vrea să-l văd, i-am spus eu. Există posibilitatea de a-l cunoaşte pe acel prieten al dumneavoastră?
— Cu siguranţă că se află chiar acum la Clubul Diogene în compania prietenului său, doctorul Doyle. Putem merge împreună într-acolo cu trăsura, dacă doriţi.
— Bineînţeles că doresc, i-am răspuns.
Pe când ne îndreptam spre Clubul Diogene, după ce am părăsit barul, Stamford mi-a mai oferit câteva mici amănunte despre gentlemanul pe care intenţionam să-l iau drept colocatar.
— Nu trebuie să daţi vina pe mine dacă nu vă veţi înţelege bine cu el. Ce ştiu eu despre el este că i-am dat îngrijiri cândva la club… dar trebuie să vă spun că membrii clubului nu vorbesc mult între ei. Dumneavoastră sunteţi cel care mi-a propus această treabă şi nu trebuie să mă faceţi răspunzător.
— Mi se pare, Stamford, că aveţi un oarecare motiv pentru a dori să vă spălaţi pe mâini în ceea ce priveşte această
chestiune, am adăugat eu, aţintindu-mi privirea asupra însoţitorului meu.
— Nu-mi vine uşor să exprim ceea ce nu poate fi exprimat, mi-a răspuns el, râzând.
— Povestiţi-mi despre clubul acela atât de ciudat în care se pare că membrii asociaţi nu vorbesc mult şi despre prietenul prietenului dumneavoastră, doctorul Doyle.
Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre o astfel de societate şi chipul meu a exprimat probabil această
ignoranţă, căci Stamford spuse:
— Clubul Diogene? Mă rog, nu este un loc obişnuit, aşa cum veţi constata numaidecât. Să zicem că este cel mai ciudat din câte există la Londra. Sunt mulţi oameni care,
— 166 —
unii din timiditate, iar alţii din mizantropie, evită să aibă de-a face cu ceilalţi. Cu toate acestea, nu sunt refractari nici în ceea ce priveşte fotoliile comode sau lectura ultimelor ziare.
Pentru aceste persoane a fost înfiinţat Clubul Diogene şi, în prezent, îi cuprinde pe bărbaţii cei mai nesociabili şi mai porniţi împotriva cluburilor din capitală. Niciunuia dintre membrii săi nu i se permite să lase să se înţeleagă câtuşi de puţin că ar observa prezenţa celorlalţi. În afară de Sala Străinilor, sub niciun motiv nu este permisă conversaţia, iar cel care comite de trei ori această greşeală, dacă aceste fapte sunt aduse la cunoştinţa comitetului, poate fi pedepsit cu excluderea.
— Şi cine a fost întemeietorul unui loc atât de ciudat?
— Doctorul Doyle, desigur, secondat de viitorul nostru prieten comun Steven Arrow.
Stamford începu să-mi vorbească despre domnul Conan Doyle.
— Un tip foarte ciudat, acest doctor Doyle. Din câte ştiu, este născut la Edinburgh. Mama lui era de origine irlandeză
şi, după spusele lui, strămoşii lui se trag din neamul Plantageneţilor88. Tatăl lui era funcţionar, iar mama lui trebuia să facă minuni ca să întindă de cele două sute patruzeci de lire pe an pentru a-şi creşte cei zece copii. Doyle şi Arrow s-au cunoscut la şcoala secundară din Stonyhurst, condusă de iezuiţi şi care, după cum ştiţi, se dau în vânt după pedepsele corporale, după disciplina de fier şi un regim strict spartan. E posibil ca acest lucru să-i fi marcat pe cei doi tineri care, la terminarea şcolii, au respins credinţele religioase pe care preoţii li le imprimaseră prin severitate de-a lungul acelor ani aspri. După toate aparenţele, tânărul Doyle era extrem de impresionat de nemaipomenitele abilităţi ale condiscipolului şi prietenului său. Un tânăr înzestrat cu extraordinare însuşiri pentru observaţie, deducţie şi sinteză
