— Văd că în lucrarea dumneavoastră aţi hotărât să-l
— 173 —
transformaţi pe doctorul Sherrinford în cronicarul aventurilor noastre, spuse Arrow, după ce citi cu deosebit interes câteva pagini.
— Intenţia mea, dragul meu Arrow, dacă nu vedeţi nimic rău în asta, este aceea de a povesti în continuare cazurile dumneavoastră poliţiste. Am primit o ofertă de la o revistă
nord-americană din Philadelphia, numită Lippincott’s Magazine.
— Şi cum se intitulează această nouă povestire?
— Este vorba despre un caz pe care mi l-aţi relatat mai demult şi al cărui titlu, dacă vi se pare potrivit, va fi Semnul celor patru. E de la sine înţeles că aş putea să vă dau o parte din câştigurile obţinute în urma publicării.
Arrow, în numele amândurora, a refuzat oferta în privinţa onorariilor, dar nu şi faptul că doctorul Doyle putea să-şi continue proiectul, desigur cu discreţia cuvenită care, după
părerea lui, consta în schimbarea numelor personajelor sale şi în disimularea întâmplărilor reale. Doctorul Doyle şi-a dat cuvântul.
— Reprezentantul la Londra al revistei s-a pus deja în legătură cu mine. Se pare că are de gând să publice această
lucrare, precum şi un roman al lui Oscar Wilde.
— Autorul dramatic? Un om foarte interesant. Dialogurile sale sunt de o isteţime neobişnuită, spuse Arrow şi apoi întrebă: Şi care este titlul romanului scris de domnul Wilde?
— Portretul lui Dorian Gray. Este un roman excelent. Am avut prilejul să-l cunosc pe autor acum câteva zile la un dineu pe care l-a organizat editorul nostru.
Am stat toţi trei de vorbă ca nişte buni prieteni, în vreme ce doctorul Doyle nota câteva cazuri la care ori lucraserăm împreună, ori numai Arrow pe cont propriu. Amândoi am căzut la învoială cu doctorul Doyle.
Şi acesta a fost începutul aventurilor noastre tipărite.
Am mai lucrat la câteva cazuri până în 1888, când Arrow a fost admis în Scotland Yard, ca asistent al inspectorului Abberline, pentru elucidarea unor crime care au terorizat Londra: enigmaticul caz al lui Jack Spintecătorul.
Chestiunea aceea, singura pe care prietenul meu nu a fost
— 174 —
în stare să o rezolve, l-a întristat foarte mult şi, de atunci, Arrow nu a mai fost acelaşi om. Ce s-a întâmplat? Despre ce discutase cu regina când a fost chemat la Palat? De ce a părăsit Scotland Yardul? Răspunsurile la aceste întrebări aveam să le aflu mult mai târziu.
— 175 —
35. Crimele
Whitechapel, de la 31 august
până la 9 noiembrie 1888
Totul a început la sfârşitul verii şi începutul toamnei lui 1888, când o serie de asasinate brutale au semănat panică şi teroare pe străzile vechii Londre. Cum am mai spus, Steven Arrow tocmai fusese admis în Scotland Yard ca asistent al inspectorului Abberline, însărcinat cu rezolvarea acelor fapte atât de regretabile. Crimele au avut loc în mizerabilul cartier Whitechapel, locuit de cerşetori, borfaşi mărunţi, muncitori fără slujbă, alcoolici, dependenţi de opiu, prostituate îmbătrânite înainte de vreme şi oameni fără ocupaţie.
Din 31 august până pe 9 noiembrie, cinci prostituate au fost găsite în zori de zi căsăpite cu brutalitate.
Nu a fost niciodată descoperit acel asasin înfiorător.
Primul cadavru, acoperit de sânge şi mutilat cu violenţă, era al lui Mary Ann Nichols, o târfă de patruzeci şi doi de ani care lucra pe străzi. Avea patruzeci de lovituri de pumnal în piept, în pântece şi în gât. Asasinul i-a tăiat mai întâi beregata şi apoi a înjunghiat-o sălbatic, lăsându-i viscerele la vedere. În noaptea aceea, nimeni nu a auzit-o ţipând, nimeni nu a văzut nimic. Cadavrul a fost găsit pe ulicioara Buck’s Row. Cu siguranţă că ochii ei căprui nu au văzut chipul asasinului său, care a atacat-o pe la spate, i-a astupat gura şi i-a tăiat gâtul. Mary fusese părăsită de soţul său în urmă
cu şapte ani din cauza înclinaţiei ei pentru băutură şi acum trăia ca vai de lume, adăpostindu-se în azilurile pentru săraci, precum cel din Lambeth, îndeletnicindu-se cu mici furtişaguri şi preferând prostituţia pentru câţiva penny, bătând străzile în căutarea clienţilor, înfofolită într-un vechi palton maro. Cu siguranţă că în noaptea când urma să fie omorâtă, era beată. Prietena ei Nelly Holland a fost ultima persoană care a văzut-o în noaptea aceea, pe Osborn Street colţ cu Whitechapel Road. Nu a vrut să o însoţească pe prietena ei, avea nevoie să câştige câţiva penny ca să-şi
— 176 —
plătească adăpostul şi s-a pierdut pe străzile întunecate din cartierul Whitechapel în căutarea unui ultim client.
Trupul i-a fost găsit fără viaţă de către vizitiul Charles Cross, pe la ora patru fără un sfert dimineaţa.
Abberline şi Arrow i-au predat primul raport al cazului superintendentului Warren la data de 6 septembrie.
Informau în scris că investigaţia nu avea să fie uşoară. Notau în acel raport că excludeau mobilul jafului, căci trupul, mutilat atât de sălbatic, sugera nebunia sau răzbunarea. Au făcut cercetări în anturajul victimei, căutând printre relaţiile acesteia pe cineva cu suficiente motive pentru a comite o asemenea atrocitate. Dar investigaţia i-a condus pe un drum fără ieşire: nu au dat peste nicio rudă sau cunoştinţă asupra căreia să se poată răsfrânge bănuielile, iar cât despre clienţii victimei, aceştia erau puţini şi anonimi. Au recurs la informatorii obişnuiţi, căutând indicii care să-i pună pe o anumită pistă. Nimic. Autopsia le-a dezvăluit faptul că
asasinul putea să aibă cunoştinţe de anatomie.
Cadavrul lui Annie Bruneta a fost găsit după şapte zile, de către un vânzător speriat din piaţa din cartierul Spitalfields, într-o curte interioară de pe strada Hanbury.
Abberline şi Arrow s-au îndreptat către locul crimei.
Era vorba despre o femeie la vreo patruzeci şi şapte de ani, de un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri înălţime, obeză, cu păr şaten închis, scurt şi creţ, cu ochi albaştri şi căreia îi lipseau dinţii incisivi de sus.
Annie rămăsese singură şi trăia într-o sărăcie lucie de când bărbatul ei, decedat într-o zi de Crăciun, a încetat să-i mai dea câte zece şilingi pe săptămână ca să-l lase în pace.
Avea un fiu care trăia într-un azil de infirmi şi pe care aproape că nu-l vedea şi o fiică stabilită în Franţa. Annie trăia de azi pe mâine vânzând flori şi lucruri croşetate de mână, dar alcoolul o băgase în spital. Cu ce câştiga ca prostituată plătea un pat prin pensiuni mizerabile din Spitalfields. John Donovan, ultima sa gazdă, i-a cerut să
achite cei opt penny pe care i-i datora dacă mai voia patul din Dorset Street. Annie i-a spus că e bolnavă, că tocmai ieşise din nou din spital şi să-i păstreze patul până când avea
