Mary Kelly se născuse la Limerick, era fiica unui fierar şi avea şase fraţi. Mary s-a măritat la şaisprezece ani cu un miner care a murit după trei ani într-un accident produs de o explozie în mină. A plecat la Londra, a căutat de lucru şi, până la urmă, după o depresie, s-a apucat de băutură. Într-o noapte, când ieşea clătinându-se dintr-o bodegă, a fost siluită de un marinar în mijlocul unei ulicioare mizerabile şi lângă câteva cadavre de copii abandonaţi pe trotuarele jegoase. Nimeni nu i-a dat o mână de ajutor când a încercat, clătinându-se de beată ce era, să se apere de marinar. Acesta a lovit-o, a azvârlit-o la pământ, i-a apăsat capul de pietrele din pavaj şi, cu cealaltă mână, i-a scotocit printre haine. A văzut cum sângele de pe chipul său se amesteca cu urina şi cu noroiul de pe jos, simţind cum un animal sălbatic şi înfierbântat o pătrundea prin spate, între coapse. A durat puţin timp, Mary nu s-a mişcat. Apoi presiunea a cedat şi a simţit doar un pumn în ceafă, după care cineva îi urina pe
— 182 —
umeri, îmbibându-i jacheta maro şi părul negru încâlcit.
Apoi, a pătruns în ea încă unul. A ştiut că este altcineva după răsuflarea mirosind a alcool pe care i-a aruncat-o în obraz, după lipsa de vigoare a membrului, după ce a răsucit-o cu faţa în sus ca pe o păpuşă stricată şi i-a desfăcut picioarele cu lovituri de pumn.
După aceea, a petrecut opt luni într-un sanatoriu de boli venerice. Nu a aflat niciodată dacă boala i-o dăduse marinarul ori beţivul cel scârbos care, văzând-o căzută la pământ, a găsit prilejul de a-şi vărsa focul asupra trupului ei.
Singurul om care se purtase frumos cu ea în toată viaţa ei a fost acel tânăr detectiv care s-a apropiat de ea într-o noapte, a întrebat-o de tovarăşele ei şi a încercat să
stabilească o legătură între victime. Ea i-a povestit tot.
Acum nu o va mai putea face niciodată.
Trupul său zăcea ciopârţit, pe spate, pe patul din odaia aceea închiriată, cu uterul, ficatul şi rinichii extirpaţi. I se tăiaseră sânii, i se făcuse zob chipul, i se tăiase capul şi i se jupuise pielea.
Se spunea că avea un fiu de şapte ani.
Dacă acest copil a existat, prietenul meu Arrow nu l-a întâlnit niciodată.
După o săptămână, Abberline s-a dus să-l caute pe asistentul său. L-a găsit într-o stare jalnică, într-un fumoar clandestin de opiu, pierdut printre străduţele murdare de pe cheiurile vechii Londre. L-a dus acasă, l-a pus la punct, l-a lăsat să doarmă şi, a doua zi, s-au întâlnit cu regina într-o audienţă privată şi secretă.
Iar crimele au încetat.
— 183 —
36. O dependenţă nesănătoasă
În perioada aceea, prietenul şi maestrul meu s-a iniţiat în acea dependenţă bolnăvicioasă care avea să devină motivul numeroaselor certuri dintre noi. Dacă Arrow m-a asigurat că
o ţinea sub control, mie mi-a intrat în cap bănuiala că mai devreme sau mai târziu, avea să-i înceţoşeze mintea, cea strălucită şi să-l ucidă până la urmă.
Nu l-am putut ajuta prea mult pe prietenul meu în perioada aceea atât de regretabilă pentru el, pentru că
întâmplarea a făcut ca în luna mai 1889 să mă însor din nou. De data aceasta, cu domnişoara Mary Morstan, pe care o cunoscusem pe vremea când eu şi Arrow lucram la cazul prezentat în Semnul celor patru.
În vreme ce viaţa personală şi profesională a prietenului meu se afundau din ce în ce mai mult, devenea renumit pe hârtia tipărită, unde faima lui creştea, aducându-i mari câştiguri doctorului Doyle.
Au existat două fapte care au avut o mare însemnătate personală în epoca aceea. Primul a fost că în 1892 a murit soţia mea din cauza unui stop cardiac. Biata mea Mary avea treizeci şi unu de ani când bunul Dumnezeu a hotărât să o ia la El. Celălalt fapt a fost că doctorul Doyle, sătul de personajul său, a hotărât să-l lichideze şi a făcut-o la sfârşitul anului 1893, într-o povestire intitulată Ultima problemă. Eu m-am înfuriat şi m-am dus să-i fac o vizită pe cont propriu doctorului Doyle. Cum îndrăznea să facă aşa ceva? Unde era afurisita lui recunoştinţă? Oare chiar nu ţinea cont deloc de situaţia tristă a lui Arrow?
— Sunt sătul de el, dragul meu Sherrinford. Cred că sunt pregătit să mă dedic unor lucrări de o mai mare anvergură, îmi spuse el.
S-a mai pomenit vreodată o mai mare lipsă de consideraţie? După ce că îşi însuşise o idee care nu-i aparţinea, cu consimţământul bunului meu prieten Arrow şi al meu, şi după ce că îi inspiraserăm tot ce a scris până a
— 184 —
obţinut faimă şi avuţie pe seama noastră, încă mai avea îndrăzneala să spună că vrea să se dedice „unor lucrări de o mai mare anvergură”. El care, până să apărem noi, nu reuşise să atragă câtuşi de puţin atenţia marelui public cu niciuna dintre lucrările sale anterioare!
Doctorul Doyle nu a luat în considerare faptul că toată
Londra gândea la fel ca mine. Nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să învie personajul. Intervenţia mamei sale a fost deosebit de importantă în această chestiune: „Ai mare grijă
să nu-i faci vreun rău unei persoane atât de simpatice şi de plăcute ca domnul Holmes”. Aceea a fost fraza decisivă.
— Am nevoie de ajutor, doctore Sherrinford.
— De ajutor?
— O nouă poveste… cu cincizeci la sută din câştiguri?
— Şi ale lui?
Doyle nu răspunse. Era rănit în orgoliul său şi eu nu am vrut să-l mai râcâi.
— Bine; nu-l deranjaţi pe Arrow. Eu o să vă relatez altă
poveste şi dumneavoastră o veţi semna, ca de obicei.
Înţelegerea e înţelegere şi cu toate că dumneavoastră nu sunteţi un om de cuvânt, eu îl respect întotdeauna pe al meu.
Şi astfel, cu ajutorul meu din umbră, l-am readus la viaţă
pe cel mai mare detectiv al tuturor timpurilor.
Am reapărut la 5 aprilie 1894, într-una dintre cele mai renumite povestiri ale noastre: Casa pustie. În ea i-am povestit doctorului Doyle că, după ce a supravieţuit duelului cu Moriarty, hotărâse să-şi ia un răgaz pentru odihnă.
Jocul reîncepea.
