— L-aţi atins?
— Ce vreţi să spuneţi? Pe tânăr? Dar drept cine ne luaţi?
Aici nu torturăm pe nimeni… i-am dat chiar şi hârtie şi creion ca să-i treacă timpul.
— A mărturisit?
— Nu. Zice că-i nevinovat.
— Îl pot vedea pe tânăr?
— Acum?
— Acum.
— 190 —
38. Suspectul
Când am intrat amândoi în celulă, băiatul, nu foarte înalt, cu părul scurt, cu bretonul dat pe frunte şi care nu avea mai mult de şaisprezece sau şaptesprezece ani, stătea la picioarele patului omorându-şi timpul cu o hârtie şi un creion. Zgomotul puternic al zăvorului nici măcar nu l-a îndemnat să se ridice. Era o celulă strâmtă, prost luminată şi deloc ventilată. Totul mirosea a excremente. Deţinutul avea doar un pat.
— Numele meu este Arrow, Steven Arrow.
— Picasso, domnule; Pablo Picasso, spuse tânărul şi adăugă: Voi ieşi curând de aici?
— De cât timp eşti în această celulă?
— De trei zile, cred.
— A venit cineva să te viziteze?
— Nu… părinţii mei nu ştiu.
Era nelinişte şi teamă pe chipul băiatului care, bineînţeles, nu părea să fie al unui asasin. Dar asupra acestei ultime aprecieri, eu şi Arrow nu reuşeam niciodată să ne punem de acord; Arrow era de părere, contrar convingerii generale, că
asasinii puteau fi nişte tipi agreabili, afabili şi chiar chipeşi.
„Degenerarea se află înăuntrul lor, Sherrinford; să nu uitaţi asta niciodată. Cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o era o tânără din înalta societate care şi-a otrăvit soţul şi pe cei trei copii pentru că gălăgia făcută de ei îi dădea migrene”.
— Să ieşim afară, fiule; aici duhneşte.
Ne-am îndreptat pe culoarul întunecat către ieşire. Pe măsură ce înaintam, şi lumina devenea mai intensă. Când am ajuns la ieşire, Arrow îi spuse:
— Nu ieşi încă; lumina îţi va vătăma ochii.
Noi doi am ieşit în curtea interioară şi l-am lăsat pe puşti lângă uşă ca să se obişnuiască încetul cu încetul. Eu ardeam de nerăbdare să-l întreb de unde a ştiut toate acele amănunte despre inspectorul-şef, dar nu era momentul.
— 191 —
— Ce părere aveţi despre tânărul acesta? Probabil că v-aţi făcut deja o primă impresie, având în vedere că, după toate aparenţele, ştiţi tot dintr-o simplă privire?
Arrow nu răspunse. Spre deosebire de personajul pe care îl creaserăm eu şi Doyle, Steven nu era o persoană arogantă, nici cu un glas repezit, ferm sau strident. Arrow era un om calm şi metodic; uneori, când vedea lucruri pe care noi, ceilalţi, încă nici nu le ghiciserăm, expresia lui nu era triumfătoare, ci de indispoziţie. De parcă l-ar fi deranjat să
descopere atâta josnicie în sufletul omenesc. Uneori, îmi dădea impresia că i-ar fi plăcut să se înşele măcar o dată, să
vadă vreo umbră de omenie în fiinţele cele mai ticăloase.
Arrow îi făcu tânărului pictor un semn să se apropie.
— Bine, fiule; să vedem ce îmi poţi spune despre această
poveste.
— Cine sunteţi dumneavoastră?
— Ţi-am spus deja: mă numesc Steven Arrow.
— Dar ce sunteţi dumneavoastră? Sunteţi străin.
— Mi s-au solicitat serviciile ca să ajut la cercetări, eşti mulţumit? Acum, spune-mi: ce făceai cu o bucată din rinichiul fetei ucise?
— Inspectorul Fonte a zis că-i un ficat.
— Sunt medic, băiete, şi te pot asigura că a fost vorba de o bucată din rinichiul stâng, am zis eu, intervenind în discuţie, cu scopul de a întări spusele prietenului meu.
— Nu ştiu. Mi-a fost trimis. Nu era pentru prima dată.
— Ce vrei să spui?
