În 1871, prietenul meu a plecat în India ca medic al misiunilor Bisericii Scoţiene în provincia Darjeeling. Ne-am întâlnit din nou pentru că, pe vremea aceea, eu lucram ca asistent chirurg în cel de-al Cincilea Regiment de Puşcaşi din Northumberland, încartiruit pe atunci în India. Henry mi-a povestit necazurile lui cu pastorul evanghelic care conducea misiunea, din cauza pledoariei sale înflăcărate în favoarea lui Charles Darwin, pe care îl admira, şi a noilor cuceriri ale ştiinţei. În cele din urmă, a fost nevoit să-şi dea demisia, dat fiind că ceea ce se aştepta din partea lui, fie că ar fi fost un slujitor hirotonisit sau nu, era să se mărginească la predarea doctrinei creştine potrivit normelor Bisericii.
În septembrie 1873, s-a însurat cu o fată din Beith, frumoasa Isabella Wilson, o prietenă din copilăria şi prima noastră tinereţe, de care fusese mereu îndrăgostit. Peste trei luni, tânăra familie a ridicat ancora în drum spre Japonia, ca 80 Chirurg englez (1827-1912), creatorul asepsiei cu ajutorul fenolului (n.tr.).
— 156 —
să instaleze prima Misiune Medicală Scoţiană. Clinica era la Tsukiji, foarte aproape de Tokyo; de fapt, era vorba despre o veche cazarmă din lemn care, cu puţin timp înainte de venirea lui, se aflase în dotarea soldaţilor francezi. O invazie de broaşte a năpădit cazarma care, la puţin timp după aceea, a fost mutată în altă clădire, iar pe cea veche a cumpărat-o Misiunea Medicală Scoţiană.
Activitatea prietenului meu a fost colosală şi aş zice chiar supraomenească: se ocupa de spital, le ţinea lecţii de medicină studenţilor japonezi, pe care îi învăţa metodele antiseptice ale lui Joseph Lister, pe care îl admira atât de mult, pătrundea adânc în satele de munte ca să vadă de bolnavii care nu puteau veni la spital, a organizat posturi de prim-ajutor în văile din munţi, a stârpit un focar de rabie care făcea ravagii în rândurile copiilor, al căror unic amuzament era să se joace cu şoareci contaminaţi şi, pe deasupra, a mai avut timp şi să stăvilească o virulentă
epidemie de holeră. Henry a reuşit să îngrijească peste cincisprezece mii de pacienţi pe an. Dar, pe de altă parte, nu înceta să aibă probleme cu Comitetul Misiunii, care îi amintea întruna că se afla acolo ca trimis al lui Cristos şi că
trebuia să „câştige suflete” pentru Mântuitor. Henry era copleşit de necazuri şi atunci mi-a cerut ajutorul.
Când am primit scrisoarea lui, mă aflam la Londra într-o iremediabilă stare de ruină fizică; beneficiam de o permisie de nouă luni ce îmi fusese aprobată şi acordată de către guvernul Majestăţii Sale ca să mă străduiesc să mă refac.
Motivul epuizării mele a fost rana pricinuită de un glonţ
exploziv care mi-a distrus zona subclaviculară, atingând artera. Acea regretabilă nenorocire s-a produs în bătălia nefastă de la Maiwand, în Kandahar, şi aş fi căzut în mâinile asasinilor ghazi81 dacă nu aş fi avut parte de curajul şi loialitatea lui Murray, ordonanţa mea, care, pe spinarea 81 În engleză în original, o altă denumire, preluată din limba arabă, a mujahedinilor, purtătorii războiului sfânt împotriva celor care nu cultivă
credinţa musulmană, aşa-numitul jihad (n.tr.).
— 157 —
calului său şi rănit cum mă aflam, a reuşit să mă ducă până
la liniile britanice.
După vreo şapte luni de convalescenţă la Londra, cum am mai spus, am primit scrisoarea prietenului meu. Mesajul său a avut un efect deosebit asupra mea, căci mi-a grăbit vindecarea. Nu fusesem niciodată în Japonia şi, când mi-am revenit complet, le-am solicitat superiorilor mei transferul la acea îndepărtată misiune. Eram sătul de India şi, de la sosirea mea acolo, am bănuit că, mai devreme sau mai târziu, Imperiul avea să piardă bijuteria Coroanei, aşa cum numeam noi acele vaste teritorii atât de greu de guvernat.
Am sosit în Japonia într-un moment în care prietenul meu era afundat într-o temă de cercetare care avea să-l obsedeze toată viaţa şi din care, fără ca eu să fi vrut, aveam să fac parte. În clipele sale libere, care nu erau multe, prietenul meu participa la nişte săpături arheologice de lângă linia Căilor Ferate Imperiale, la nouă kilometri de Tokyo. Cel care se afla în fruntea săpăturilor era Edward Morse82, un zoolog care ţinea cursuri la universitatea din Tokyo. Datorită
admiraţiei pe care cei doi o aveau pentru Darwin şi pentru teoriile acestuia, nu au întârziat să devină prieteni buni.
Puţine astfel de momente atât de plăcute îmi amintesc să fi petrecut, cum a fost reîntâlnirea mea cu Henry şi amabila lui soţie. S-a arătat ospitalier, m-a pus la curent şi, imediat după aceea, mi-a exprimat preocupările sale în legătură cu noua sa pasiune, care nu a întârziat să mă molipsească şi pe mine. Henry, în urmă cu multe luni de zile, pe când examina nişte bucăţi de ceramică antică găsite la locul săpăturilor, a constatat că pe argilă erau imprimate nişte desene minuscule, realizate din linii paralele. Cu câteva zile înainte, le ţinuse o serie de conferinţe despre cele cinci simţuri studenţilor japonezi şi, pe când o pregătea pe cea referitoare la simţul tactil, a observat că are pe buricele degetelor nişte creste învârtejite. Henry a avut un moment de inspiraţie şi a 82 Profesor de biologie american (1838-1925), pasionat de etnologie, ceramică orientală şi muzeografie (n.tr.).
— 158 —
făcut legătura între două fapte: şi-a dat seama că urmele pe care le vedea în lut şi care erau vechi de vreo două mii de ani reprezentau crestele de pe buricele degetelor olarilor din antichitate. Mi-a spus toate astea cu un entuziasm exacerbat.
— Vrei să spui că olarii din ziua de azi lasă şi ei aceleaşi urme?
— Asta trebuie să verificăm, răspunse el.
Din momentul acela, am cercetat amândoi pieţele din Tokyo ca să studiem alte mostre de ceramică. Uimirea noastră creştea pe măsură ce constatam că existau urme peste tot. În atelierul unui olar ne-am dat seama că pe serviciile sale de ceai se repeta acelaşi desen realizat din linii.
— Este ca şi cum meşteşugarul şi-ar fi aplicat semnătura pe lucrare, i-am spus eu, pe când examinam una dintre piese.
În clipa aceea, am văzut pe chipul său flacăra geniului care se iveşte doar în minţile deschise şi dăruite observaţiei şi analizei.
— Şi dacă desenele de pe degete sunt exclusive pentru fiecare individ?
La început, nu am înţeles semnificaţia transcendentă a acelei întrebări, dar am putut vedea într-adevăr pe chipul său importanţa răspunsului pe care avea să mi-l dea după o clipă.
— Dacă aşa stau lucrurile, dragul meu prieten, e posibil să
fi găsit o metodă fiabilă de identificare.
Din momentul acela, când activitatea din spital ne permitea, am început să examinăm amprentele tuturor: ale soţiei sale, ale bolnavilor, ale negustorilor, ale lucrătorilor şi ale prietenilor. Iniţial, le studiam direct şi făceam schiţe sumare pentru arhiva pe care o începuserăm.
— Şi dacă le-am imprima în ceară? i-am spus eu odată.
Aşa am făcut timp de câteva săptămâni, până când prietenului meu i-a venit ideea unei metode mult mai bune: consta în mânjirea cu cerneală a buricelor de la degetele uimiţilor noştri cobai şi, ulterior, aplicarea impresiunii digitale pe hârtie. Am făcut-o aşa cu cele zece degete ale
— 159 —
fiecăruia dintre voluntarii noştri. Am reuşit să strângem mii de mostre pe care le examinam întruna; aşa am băgat de seamă că niciuna nu era identică alteia. Dar am ajuns la concluzia că aveam nevoie de o mai mare varietate de mostre, căci dispuneam doar de amprente ale degetelor europene şi japoneze. Ne-a venit ideea să trimitem nişte fişe, pe care le-am creat cu acest prilej, unor oameni de ştiinţă din toată
lumea, amăgindu-ne cu ideea că aceştia vor răspunde cu entuziasm la solicitarea noastră. Am scris mai mult de o sută
de scrisori, incluzând şi mostrele, dar dezamăgirea noastră a fost groaznică atunci când am constatat că foarte puţini dintre ei s-au deranjat să ne trimită răspuns. Am primit chiar şi o misivă în care eram practic acuzaţi că suntem chiromanţi şi că îi făceam să-şi piardă timpul.
— Nu mai avem coniac. Cineva dă iama prin rezervele noastre, i-am spus eu la un moment dat prietenului meu, când mi-am dat seama că băutura din sticlele noastre se împuţina în mod scandalos.
— Atunci, ar trebui să descoperim cine îl bea, zise Henry.
Henry a examinat una dintre sticle şi a descoperit o mostră
de amprente asudate. După aceea, a consultat arhiva noastră şi, numaidecât, a descoperit că urmele de pe sticlă
