— 145 —
— O să vă spun eu cum merge ancheta poliţienească! urlă
Fonte scos din minţi. Am analizat sute de fişe antropometrice şi am interogat şi i-am pus sub supraveghere pe cei care ni se par suspecţi; am poliţişti antrenaţi în fiziognomonie care lucrează la acest caz, zeci de agenţi deghizaţi ca să se amestece prin lumea interlopă în localuri dubioase, copoi adulmecând străzile. Medicul legist, şi aţi putut vedea asta, nu mi-a furnizat nicio dovadă sau vreo pistă oarecare. Nici locul crimei, pentru că, după toate aparenţele, asasinul nu le-a ucis acolo unde le-am găsit pe nefericitele alea.
Deocamdată, n-am putut obţine nici cel mai vag indiciu. Nu putem face o reconstituire a crimei şi nici portretul asasinului. I-am interogat pe toţi informatorii noştri, dar n-avem martori care să poată să ne înlesnească o descriere bună sau proastă a posibilului criminal. Şi chiar aşa stând lucrurile, să-i mulţumim Domnului că ne-a ajutat să găsim persoane în stare să identifice victimele. Fonte se opri; era extrem de iritat, trase aer în piept şi încheie, spunând: Ştiţi de câţi oameni dispun? Ştiţi câţi locuitori sunt în acest oraş?… Nu, de unde să ştiţi dumneavoastră! Am un agent la fiecare şaptesprezece mii de locuitori. Am mai puţin de trei mii de oameni care să urmărească peste două sute de tipuri diferite de delicte, să-i supravegheze pe anarhişti, pe derbedei, pe hoţi şi pe asasini. Ăsta nu-i un sat în care toţi cei care atentează împotriva legii sunt controlaţi, iar noi ştim cine sunt ei. Barcelona este un oraş imens în care ne este imposibil să-l deosebim pe delincventul experimentat de cel începător. Aici, delincvenţii adoptă nume false şi astfel evită
să-i punem în legătură cu fărădelegile lor din trecut. În plus, n-avem niciun mijloc de identificare demn de încredere şi eficace. Mulţimea este cel mai rău duşman al poliţiei. Cum putem să-i împiedicăm pe delincvenţi să-şi asume identităţi false ca să nu fie descoperiţi sau ca să nu-i putem pune în legătură cu fărădelegile lor din trecut?
Văzând astfel lucrurile, se gândi Manent, Abel Fonte avea o adevărată problemă. Fonte păru că îi ghiceşte gândurile jurnalistului şi adăugă:
— Dar nu asta-i adevărata mea problemă. Problema mea
— 146 —
sunteţi voi, jurnaliştii şi informaţiile voastre. Voi aţi creat o adevărată alarmă socială făcând cunoscut cazul unei târfe asasinate şi lăsând populaţia să creadă că este în mare pericol; că nicio fată cinstită nu este la adăpost de un asasin sângeros care colindă străzile. Dumneavoastră băgaţi frica în oameni şi asta ne îngreunează munca. Oamenii cred că
suntem nişte incapabili, mulţimea presează, mulţimea pune la îndoială capacitatea poliţiei; mulţimea crede că suntem nişte adevăraţi incompetenţi şi nişte imbecili nemaipomeniţi.
Asta obţineţi cu scrierile voastre!
— Datoria noastră este să informăm, se apără Manent şi adăugă: iar a dumneavoastră este aceea de a nu face deosebiri între o prostituată şi o „fată bună” asasinată. Toate crimele sunt la fel de reprobabile. Ceea ce lăsaţi dumneavoastră să se întrevadă prin cuvinte este faptul că
există femei care merită să fie asasinate şi altele care nu merită. Că „nenorocitele”, cum spuneţi dumneavoastră, merită, în fond, acel sfârşit oribil.
— Duceţi-vă dracului! urlă Fonte.
— 147 —
30. Altă cutie
— Trebuie să te prezinţi la poliţie, îi spuse Pallarés când Pablo, înspăimântat, îi arătă cea de-a doua cutie pe care o primise.
O găsise în dimineaţa aceea lângă uşa studioului său. Un al doilea cadou macabru. Un al doilea organ.
— Era alt băiat. A spus că trebuie să-ţi predea personal un pachet şi l-am lăsat să treacă. S-a întâmplat ceva, Pablo? îl întrebară fetele de la atelier.
Pablo nu răspunse. Cadoul cel nou rămăsese lângă uşă
timp de două ore. Băiatul nu bătuse la uşă; se mărginise să-l lase pe jos. Pablo se îndreptă spre atelierul prietenului său Manolo Pallarés cu sinistrul pachet arzându-i mâinile.
Îi povesti tot.
— Nu mă pot prezenta la poliţie, Manolo, nu vezi că asta vrea şi asasinul?
— Dar trebuie să le spui tot; ei te vor crede. Manolo insistă: Trebuie să le spui ce mi-ai spus mie şi lui Carmen.
Nu ziceai că ai un portret al asasinului?
— Aveam.
— Dar poţi să-l desenezi din nou. Asta-i o dovadă, Pablo; exact ce caută acum poliţia.
— Nu, ce caută ei este un vinovat şi, dacă eu mă prezint şi le aduc la cunoştinţă povestea asta, vor avea exact ce-şi doresc: vor avea asasinul. Eu am cunoscut-o pe Marta, eu am locuit la bordel. Ei vor pune faptele cap la cap până când vor obţine o poveste aşa cum vor ei şi o să ajung după gratii.
— Şi dacă asasinul va ucide din nou? Dacă eşti la închisoare, nu poţi săvârşi noi asasinate.
— Şi dacă n-o va mai face? Nu, Manolo. Asasinul umblă
după mine; asta-i clar.
— Ai luat-o razna. Cine te poate urî atât de mult încât să
urzească aşa ceva? Ce cred eu este că trebuie să i-o iei înainte. Şi dacă poliţia, în cercetările ei, ajunge la tine? Şi dacă poliţia descoperă… asta? spuse Manolo, arătând spre
— 148 —
cutie. Ce le vei spune atunci? Că le-ai primit prin poştă? Că
cineva ţi-a trimis două cutii cu bucăţi din victimă? Dacă
poliţia strânge cercul, va fi foarte greu ca, după aceea, să te mai creadă.
Pablo era adâncit într-o mulţime de gânduri confuze şi contradictorii. Poate că Pallarés avea dreptate şi cu cât va întârzia mai mult, cu atât va fi mai rău. El nu era un asasin; nimeni nu putea crede aşa ceva… sau poate că da? Timp de o săptămână nu a încetat să întoarcă povestea pe toate feţele. Ar fi de-ajuns ca două persoane să depună mărturie că
îl văzuseră la locul crimei, ca să fie băgat la puşcărie sau spânzurat. Şi existau oameni – aflase el – dispuşi să depună
orice mărturie în schimbul câtorva monede. Cât valora viaţa lui? Cât valora viaţa unui tânăr emigrant andaluz, fără
