— De ce insişti să-ţi spun Giovanni?
— Pentru că sună mai poetic, Benigna. Foarte poetic. Şi pentru că atunci când îl rosteşti, mă topesc. Ce bine vorbeşti italiana! Parc-ai fi născută acolo!
— Ai fost vreodată în Italia?
— Niciodată, spunea guvernatorul cu nostalgie.
Şi atunci îi povestea despre paradisul său pierdut.
— Unde chiar am trăit a fost în Puerto Rico şi în Cuba.
Perla Antilelor! Ce loc minunat şi ce femei! Acolo mi-a rămas inima.
Guvernatorul îi povestea atât de amănunţit trecutul său în Antile, încât Benigna putea să străbată insula urmărindu-i cuvintele.
— Cuba a fost pierdută din avariţie şi din pricina incompetenţei. Acum se dă vina pe guvern! Noi am fost de vină! Ştii că cea mai mare parte din insulă era în mâinile noastre. Am fost exploatatori, Benigna; nişte neguţători de
— 138 —
sclavi negri. Dacă, la momentul potrivit, am fi făcut câteva reforme, insula ar mai fi încă a noastră. O mulţime de războaie şi o mulţime de morţi în zadar; ăsta a fost preţul Cubei. Şi n-am vrut să vedem realitatea. Sigur că da, cum nu mergeau acolo fiii lor, niciun ticălos de burghez nu şi-a pierdut o singură odraslă în insulă. Şi cine se luptau, Benigna? Oropsiţii sorţii; soldaţii aceia erau cei mai săraci din Spania. Două sute de mii de oameni trimişi la moarte sigură, prost echipaţi, şi mai prost hrăniţi, trimişi să moară
de febră galbenă pe terenurile mlăştinoase, pe când cei înstăriţi îi scuteau pe fiii lor de serviciul militar, plătind o mie cinci sute de pesete, iar ei jucau în cafenele jocuri de strategie. „Spania va face să curgă sângele ultimului său om, va trage ultimul său cartuş şi va cheltui ultima sa centimă ca să păstreze acele provincii”, a spus afurisitul de Cánovas77.
Şi pentru ce? Insurgenţii îşi părăseau colibele de la ţară şi o porneau pe munte ca să ne vâneze. Şi între timp, Cánovas continua să spună tâmpenii; tâmpenii ca asta: că negrii sunt liberi în Cuba, că pot lua singuri decizii, ca de pildă, să
muncească sau să nu muncească. Zicea că pentru ei sclavia era preferabilă acelei libertăţi de care n-au ştiut să profite decât ca să nu facă nimic şi să alcătuiască mase de şomeri.
Toţi cei care îi cunosc pe negri, continua să vorbească
imbecilul ăla, vor spune că în Madagascar, ca şi în Congo şi în Cuba, sunt leneşi, sălbatici, înclinaţi să lucreze prost, că
trebuie să fie struniţi cu autoritate şi fermitate pentru a obţine ceva de la ei. Sălbaticii ăia n-au alţi stăpâni decât instinctele şi poftele lor primitive. Şi i-a spus-o unui jurnalist francez!… Auzi, leneşi!… Cum crede el că ne-am obţinut averile? Şi doar asta a mai lipsit: ca imbecilul de Cánovas să-l destituie pe Martínez Campos78 şi să-l trimită pe acel 77 Antonio Cánovas del Castillo (1828-1897), om politic, diplomat şi istoric spaniol, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Spaniei, cu câteva întreruperi, între 1875 şi 1897 (n.tr.).
78 Arsenio Martínez Campos (1831-1900), militar şi om politic spaniol, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Spaniei între martie şi decembrie 1879, între două mandate ale lui Cánovas, autorul puciului militar care a
— 139 —
sângeros Weyler79. Benigna, avem onoarea de a fi inventat lagărele de concentrare! Acolo am ucis femei şi copii şi am folosit teroarea ca armă de război.
— Nu te necăji, Giovanni, nu te necăji, iubitule.
— Cum să nu mă necăjesc! Le-am predat insula americanilor şi le-am vândut Filipinele pe o nimica toată. Am devenit o ţară de mâna a doua şi la cheremul investiţiilor oligopolurilor străine. Asta este acum Spania!
Benigna nu ştia ce este un „oligopeţiol” sau cum s-o fi pronunţând cuvântul ăla ciudat, dar dacă o spunea Giovanni, probabil că era ceva foarte rău.
— O să te înviorez puţin; doar n-ai venit aici ca să vorbeşti despre politică.
Şi asta a făcut Benigna, după ce i-a scos pălăria şi costumul pe care ea i-l dăruise mai demult. „Pentru prinţul meu”, i-a spus ea cu acel prilej, când guvernatorul a deschis cadoul. Apoi, s-a purtat cu el cu o asemenea pricepere, încât, încetul cu încetul, bărbatului i s-a şters Cuba din minte.
Guvernatorul civil, după ce se răcori, se uită la ceas. Mai avea încă timp până la reuniune. Începu să vorbească din nou.
— Ştii că închide Antoñita Carnivora?
Añtonita era patroana de la Cele Patru Roze, unul dintre cele mai renumite bordeluri din Barcelona. Añtonita era poreclită „carnivora” pentru că era o adevărată devoratoare de bărbaţi.
— Cum de închide? Doar e plină de bani!
— Păi, tocmai de-asta; pentru că e plină de bani. Şi-a cumpărat o fermă şi se retrage la ţară.
— Şi de unde ştii tu asta? Doar nu-ţi cheltuieşti banii la concurenţă?
— Ştii bine că mă duc ca să spionez; spionez pentru tine.
însemnat restauraţia regalităţii în Spania în persoana regelui Alfonso al XII-lea (n.tr.).
79 Valeriano Weyler y Nicolau ( 1838-1930), militar şi om politic spaniol, numit căpitan general al Cubei în timpul răscoalei de independenţă
conduse de José Martí în Cuba (n.tr.).
— 140 —
Are o fată… Negresa!… Ce copilă!… Şi face nişte chestii!
— Ce chestii?
— Nici nu se pot explica. Ceva nemaivăzut! Ar trebui s-o angajezi la bordelul tău; acum, că închide, ai putea să ajungi la o înţelegere cu Añtonita.
Benigna i-a ascultat sfatul. A cumpărat-o pe Negresă cu două mii cinci sute de pesete; o grămadă de bani. Dar nu i-a părut rău pentru investiţia aceea.
