— Mă rog, asta nu-i ciudat; aceste fapte nu trebuie să fie date publicităţii. Se stârneşte o alarmă socială de care nu este nevoie. Ziarul a făcut ceea ce se cuvenea.
— Nu ştiu dacă am făcut ceea ce se cuvenea. Ceea ce ştiu este că cele trei crime au rămas nerezolvate. Autorul n-a fost niciodată descoperit.
— Aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor.
— Ce vreţi să spuneţi?
— V-aţi mira de numărul mare de crime rămase nerezolvate. Cauzele pentru care n-au continuat crimele pot fi multiple: ca asasinul să fi murit, că a fost vorba de un străin care s-a întors la el în ţară. Chiar şi că n-ar fi fost un asasin, ci trei. Soţi geloşi, clienţi degeneraţi. Nu uitaţi că era vorba despre trei nenorocite şi cu cine umblă acele scursuri?
Cu nişte gunoaie având aceleaşi caracteristici; cu beţivi, cu perverşi, cu tipi josnici, cu proxeneţi.
Vorbea cu o asemenea lipsă de milă şi de compasiune faţă
de cele trei nefericite, încât provocă indignare în sufletul lui Manent. Cum putea fi şef al poliţiei individul acela demn de dispreţ? Ce drept avea el să folosească tonul acela de cazarmă când vorbea despre bietele fete?
— Şi cei trei asasini s-au pus de acord să ucidă în acelaşi mod? Nu, inspectore. Cred că a fost vorba de un singur asasin.
— Ceea ce credeţi dumneavoastră nu este relevant; nu
— 135 —
sunteţi poliţist. Dumneavoastră nu cunoaşteţi toată
spurcăciunea care ajunge zilnic la această secţie de poliţie.
— Ba o cunosc, inspectore; o cunosc. Ani de zile am colindat comisariatele informând la ziar tot felul de întâmplări oribile. Le cunosc; o ştiu foarte bine, repetă
Manent pentru ca inspectorul să nu aibă nicio îndoială.
— Bine, să admitem că a fost vorba de un singur asasin.
Acesta nu putea fi decât un străin. Niciun cetăţean al acestui oraş, oricât de degenerat, n-ar fi fost în stare să comită
crimele atât de oribile pe care le menţionaţi. Statistica dovedeşte că delincvenţa nu sporeşte în ţările în care credinţele religioase îşi păstrează întreaga lor forţă. Instrucţia neîntemeiată pe principii religioase şi morale este cea care produce indivizi atât de ticăloşi. S-a demonstrat în Franţa: acolo se observă clar că nebunia şi sinuciderea, precum şi criminalitatea, în general, sporesc paralel cu progresele învăţământului primar. Criminalul n-a putut fi decât un străin, repetă el.
Manent nu dădea crezare acelui şir nesfârşit de prostii.
— Ei bine, străinul dumneavoastră s-a întors şi n-are de gând să se stăpânească, spuse Manent pe un ton care lăsa să se vadă clar cât de prost dispus se simţea la întâlnirea aceea cu un şef de poliţie care – se gândi el – n-ar fi în stare să găsească nici masa de scris din propriul birou.
Ieşi aproape fără să-şi ia la revedere. Trebuia să-l informeze pe Sánchez despre cum s-au desfăşurat lucrurile cu neghiobul acela. Dacă Dumnezeu nu îndrepta situaţia, vânătoarea bietelor fete începuse din nou.
— 136 —
28. Vrăjitorie
Benigna şi-a ţinut casa închisă timp de o săptămână.
Decesul Martei a cufundat-o într-un cumplit sentiment de vinovăţie. Dacă nu s-ar fi apropiat de ea în biserică, poate că
tânăra ar mai fi încă în viaţă. Benigna se simţea vinovată
pentru crima aceea oribilă.
Negresa hotărî că nu o să piardă o săptămână de lucru din cauza morţii unei prietene. Marta o va înţelege. I se spunea Negresa pentru că era neagră ca fumul de tăciune; se născuse la Santiago de Cuba, sclavă pe o plantaţie de trestie de zahăr. Cu toate că negoţul cu sclavi fusese abolit în 1820, părinţii ei fuseseră aduşi prin contrabandă pe insulă de pe o îndepărtată coastă a Africii la bordul unei corăbii de traficanţi de sclavi negri, proprietate a lui Antonio López. În teorie, nu exista sclavie nici pe insulă, dar ea, ca şi părinţii ei şi mulţi alţi negri, muncea ca sclavă, culegând trestie de zahăr.
Avea doisprezece ani când i-a căzut cu tronc unui general venit din peninsulă să facă ordine în insulă. Ferma la care muncea copila aparţinea unui indian din Arenys de Mar care i-a dăruit-o spre desfătare, ca recompensă pentru că
militarul a închis ochii la neregulile găsite. A trăit cu el vreme de doi ani, urmându-l în toate războaiele, până când a fost destituit şi obligat să revină în patrie. Atunci, a vândut-o.
— Copila asta face vrăji, i-a spus el celui care a cumpărat-o.
Într-adevăr, făcea vrăji, a confirmat noul proprietar când fata l-a dus vreo două nopţi într-al nouălea cer cu mâinile ei de înger. Dar cum era bătrân pentru fapte amoroase vitejeşti şi presimţea că încă o noapte ca acelea i-ar pune capăt vieţii, hotărî să scoată bani frumoşi de pe urma ei: copila avea să
facă deliciile clienţilor în orice bordel din peninsulă.
Benigna a aflat de talentele erotice ale Negresei de la guvernatorul civil al Barcelonei.
Guvernatorul era un om cumsecade care nu avea prea
— 137 —
mari pretenţii. Era unul dintre clienţii ei cei mai vechi şi mai buni şi un entuziast propagandist al îndeletnicirilor bine făcute la bordelul ei, printre cunoscuţi şi prieteni apropiaţi care, asemenea lui, doreau să-şi petreacă timpul în mod plăcut, uitând de neveste şi de afaceri. Guvernatorul a adus prosperitatea pentru afacerea ei; oameni de vază solvabili care nu doreau altceva decât curăţenie, discreţie, fantezie şi divertisment. Cu toate că el ar fi dorit mult mai mult, pentru că era îndrăgostit de Benigna; însă era cam bătrân pentru a avea pretenţii şi, nedorind să-şi expună inima şi să fie respins, a păstrat tăcerea. Dar o iubea cu o dragoste îngăduitoare, generoasă, detaşată şi şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea.
De altfel, Benigna învăţa şi râdea mult împreună cu el. Îi aducea fraze scrise în italiană pentru ca ea să le rostească în pat.
— Te iubesc, Giovanni. Eşti cel mai grozav bărbat din lume. Nimeni nu face dragoste cu mine cum faci tu.
Dragostea mea, dragostea mea, dragostea mea! îi şoptea Benigna la ureche în italiană, în vreme ce guvernatorul, care nu se numea Giovanni, îşi dădea drumul în aşternuturi.
