Şi îi povesti conversaţia din bordelul Benignei cu presupusul medic.
— Erau una şi aceeaşi persoană; acum sunt convins.
Toată ziua am întors această idee pe toate feţele. Ştiu că este el şi, dintr-un motiv obscur care îmi scapă, vrea să mă
implice în această crimă oribilă. Mi-a spus-o în noaptea aceea la bodegă şi atunci nu l-am înţeles.
Carmen nu ştia ce să creadă.
— Trebuie să mergi la poliţie şi să le spui toate astea.
— Şi tu crezi că mă vor lua în seamă? Nu, nu o vor face.
Dacă m-aş duce la poliţie, vor închide cazul; îl vor avea atunci pe asasin. Cine sunt eu? Fiul unui amărât de profesor de desen, care frecventează anarhişti, spelunci rău famate, care a locuit în acelaşi bordel în care îşi desfăşura activitatea fata ucisă şi care zice că e pictor. Nu, Carmen; n-or să mă
creadă.
— Tu nu eşti un asasin.
— Dar ei nu ştiu asta.
— 131 —
27. Cu drag, Jack
Printre scrisorile pe care Liberto Manent le-a găsit în dimineaţa aceea pe masa din biroul său, se afla una fără
adresa expeditorului.
Le voi ucide pe toate acele femei stricate, una câte una. Acesta-i doar începutul. Îmi face mare plăcere.
Prindeţi-mă dacă puteţi!
Cu drag,
JACK
Manent rămase încremenit citind scrisoarea. Asasinul Martei Planas îi scrisese la ziar! Şi culmea culmilor, anunţa că va continua să ucidă. Aceea era o bombă căreia nu îi putea da crezare. Citi scurta notă de mai multe ori, cu atenţie. Erau doar cinci fraze, dar cumplite. Cinci fraze notate cu un scris impecabil, cu o mână sigură, aproape comercială şi care nu părea executat de un dezechilibrat. I-a atras atenţia acea tuşă macabră de umor cu care îşi încheia scurta notă. „Cu drag”, scrisese el.
Ieşi din biroul său cu scrisoarea în mână şi întrebă dacă a sosit directorul; nici măcar nu aşteptă un răspuns: străbătu culoarul aproape în trombă şi deschise cu hotărâre uşa de la biroul lui Modesto Sánchez.
— Ce s-a întâmplat? Parcă l-ai văzut pe dracu’ în persoană.
— Chiar aşa şi este.
Directorul era într-o reuniune cu redactorul-şef şi cu încă
doi angajaţi la ziar, definitivând ediţia din ziua următoare.
— Pot să vorbesc cu tine?
— Nu poţi să aştepţi?
— Nu.
— Bine; despre ce-i vorba?
— Între patru ochi, spuse Manent.
— 132 —
Modesto Sánchez le făcu un semn scurt celor trei colaboratori ai săi, care se ridicară şi părăsiră biroul, puţin cam deranjaţi de acea subită intervenţie. Ceva i se întâmpla lui Manent; era alb ca varul.
— Bine, ia loc.
— Nu; prefer să stau în picioare. Uită-te, citeşte asta, îi spuse el, oferindu-i scrisoarea.
Sánchez o luă intrigat. Probabil că era o ştire importantă
şi, judecând după înfăţişarea jalnică a lui Manent, cutremurătoare. Manent nu era un tip impresionabil sau care să-şi piardă calmul cu una, cu două.
— Doar n-o fi căzut guvernul?
Manent nu îi răspunse.
De cum citi scrisoarea, Sánchez mirosi ştirea. Dar trebuia să fie prudent şi căută să nu-şi arate tulburarea în faţa lui Manent. În orice caz, se gândi el, La Vanguardia era un ziar serios şi cinstit şi nu puteau să calce în străchini.
— Când a venit asta?
