Câteodată vine la mine acasă şi o invit la masă.
— Ea ştie cu ce te ocupi?
— Nu, dar îşi închipuie. Şi ea a fost târfă.
— De unde ştii?
— Nu ştiu, bănuiesc. Lucrurile astea se ştiu fără să le ştii.
— Văd că îţi petreci viaţa închipuindu-ţi diferite lucruri!
— De foame, Pablo. Foamea îţi dă acest tip de cunoaştere; dar tu n-o poţi înţelege.
Au ajuns la studio şi au făcut dragoste pe când se lăsa înserarea. Carmen se schimbase fizic. Ultima dată, Pablo, mânat de furie, nu fusese în stare să-şi dea seama. Dar acum, da; trupul lui Carmen era o nouă geografie pe care a explorat-o până când amândoi au rămas satisfăcuţi. Nu mai era copila sfrijită, fragilă şi plăpândă pe care o cunoscuse.
Trupul ei avea un trecut şi, în plus, dăduse naştere unei noi vieţi.
— Ce-ai făcut în tot acest timp… în afară de faptul că ai pictat, bineînţeles?
— Am fost la Madrid şi acolo m-am îmbolnăvit. Ca să mă
fac bine, Pallarés m-a invitat la el în sat. Am petrecut o jumătate de an acolo.
— Nu mi te închipui trăind la ţară; dar am putut constata că ţi-ai revenit destul de bine, glumi Carmen.
— Şederea acolo, printre oameni simpli, a fost o adevărată
— 127 —
experienţă.
— Dar ai şi pictat, afirmă Carmen.
— Da, bineînţeles; ştii că nu pot înceta să o fac. Am locuit o vreme într-o peşteră unde ne-am dus uneltele de lucru, vopselele, pânzele, cărându-le pe un catâr. Am trăit în peşteră ca oamenii primitivi, doar cu ajutorul unui cuţit pe care mi l-a dăruit Pallarés. Fratele lui ne aducea de mâncare pe catâr. Şi stăteam acolo, eu şi Pallarés, singuri în mijlocul naturii. Până când o furtună a făcut să se isprăvească totul.
Ştii că era să mor?
Afirmaţia aceea o nelinişti pe Carmen.
— Dar nu ţi s-a întâmplat nimic; eşti aici.
— Da, sunt aici datorită lui Pallarés; el m-a salvat. Am căzut într-un torent, apa mă târa cu toată forţa, şi eu nu ştiu să înot. Manolo a fost cel care m-a scos din apă. Este prima dată când povestesc asta.
Pablo făcu o pauză, Carmen îi aştepta cuvintele cu interes.
Pictorul continuă:
— Într-o noapte, la întoarcerea în sat, am fost chemaţi să
asistăm la o autopsie. O fetiţă şi bunica ei fuseseră trăsnite de un fulger. Ne-am dus la cimitir şi am asistat la spectacol.
Medicul legist fuma, în timp ce groparul îl ajuta să-şi desfăşoare activitatea. I-au tăiat copilei capul cu ferăstrăul până când au făcut din el trei capete, apoi au despicat-o de sus până jos. Eu şi Manolo n-am putut suporta şi am plecat vomitând, pe când medicul legist şi groparul râdeau de slaba noastră rezistenţă. Pablo se opri; privirea i se afundă în amintiri, de parcă ar fi asistat din nou la ceea ce îi descrisese pe scurt lui Carmen.
— Dumnezeule, ce întâmplare!
— Mă rog, n-a fost totul atât de cumplit. Viaţa în sat a avut şi momentele ei frumoase. Dădeam ajutor la muncile câmpului, la oloiniţa familiei lui Manolo. Au fost luni în care mi-am dat seama cum luptă oamenii ca să supravieţuiască
într-un sat izolat; cum muncesc, cum mănâncă, cum mor.
Oameni simpli, care duc o viaţă cu adevărat grea, dar cu un chef impresionant de a trăi şi de a o scoate la capăt. Horta m-a schimbat; oamenii săi, peisajul său, muntele său. Horta m-
— 128 —
a schimbat, spuse din nou şi adăugă: Dar nu o voi uita niciodată pe acea sărmană copilă aruncată pe tărâmul întunericului şi cu capul crăpat în trei bucăţi.
Povestirea o impresionă pe Carmen. Ştia că acum era rândul ei să povestească, dar nu avea chef să o facă şi hotărî să schimbe firul conversaţiei.
— Nu-mi arăţi nimic din ce ai lucrat?
Pablo începu să-i arate noile sale tablouri şi desene.
— Te-ai schimbat, Pablo. Şi desenele tale.
— Cum ţi se par?
— Nu înţeleg nimic.
— De acord, dar cum ţi se par?
