— Mie-mi plac, sunt triste, dar îmi plac. Pe astea, cum le numeşti?
— Autoportrete.
— Sunt pline de melancolie şi de tristeţe.
— Nu-i de mirare; le-am pictat când te-am pierdut.
— Cele dinainte erau mai…
— Academice.
— Presupun că da. Astea sunt mai naturale, mai libere.
Dar cele care-mi plac mult sunt tablourile tale cu ferestre.
— Dar cum ţi se pare ăsta? spuse el, ridicându-se din pat şi dând la o parte cârpa care acoperea şevaletul.
Era un tablou mic, de vreo douăzeci şi cinci de centimetri pe treizeci. Un bărbat şi o femeie erau înfăţişaţi într-un bar, aşezaţi la o masă pe care se afla o sticlă. Bărbatul îşi apropia mâna dreaptă de pieptul tinerei brunete.
— E… diferit. Nu e dragoste între ei, nici măcar patimă.
Piciorul lui stâng pare copita unui cal, iar chipul fetei, cu acea nuanţă de culoare roşiatică sub ochi, ne indică faptul că
e bolnavă, obosită şi singură în viaţă. Bărbatul este o namilă
neagră care se năpusteşte asupra ei fără pasiune; cu desfrâul steril al beţivului. Este o brută, un biet nenorocit fără slujbă
şi ameţit de alcool. E atât de negru, încât te sperie. Ea este târfă şi îşi va petrece noaptea cu el pentru foarte puţini bani.
Îmi plac tonurile verzui şi portocalii care îi învăluie. Sunt două personaje…
— Din locurile rău famate ale oraşului, din mizeria morală
— 129 —
şi fizică; doi marginali. Cunosc un pictor care a fost în stare să recunoască frumuseţea în înfăţişarea cretinilor, a celor vrednici de milă, a tuturor nenorociţilor ascunşi în vechea Barcelonă şi pe care locuitorii conservatori ai acestui oraş nu vor să-i vadă, deşi uneori se amestecă printre ei.
— Se amestecă printre ei? Asta-i imposibil.
— Ba da, în antractele de la teatrul Liceo; atunci, intră în localuri ca ăsta, unde dormitează fiinţe precum cele din tabloul meu. Intră la Eden Concert, o speluncă în stil franţuzesc cu cântece frivole, şi se amestecă unii cu alţii pentru scurtă vreme. O porcărie, Carmen, o porcărie. Dacă i-ai vedea pe toţi împreună! Artişti, târfe, beţivi, orăşeni, anarhişti!
— Nu cred că vei putea vinde multe tablouri de genul ăsta; şi nici prietenul tău. Dar tabloul ăsta are energie, vitalitate.
— Nonell, se numeşte Nonell, a expus la Paris împreună cu Toulouse-Lautrec. Eu am învăţat mult din curajul penelului, al liniei şi al culorii lui. Trebuie să caut o culoare!
— Care?
— Nu ştiu. O culoare care să-mi permită să pictez viaţa subterană a acestui oraş.
— O să-ţi găseşti culoarea, Pablo. Dar nu asta te îngrijorează, nu-i aşa?
— Sunt într-un bucluc, spuse el mâhnit.
— Pot să te ajut?
— Nu, nu poţi. Nimeni nu mă poate ajuta.
— De ce nu-mi spui despre ce e vorba?
Carmen se înspăimântă când Pablo îi povesti ce primise într-o cutie din carton.
— Şi asta nu-i tot. Mi s-a furat cuţitul şi un caiet.
— Ce era în caiet?
— Voi toate. V-am desenat pe toate şi, fără să vreau, şi pe asasinul Martei.
— Pe asasin? Dar ce vrei să spui? Cum aşa?
— Nu ştiu. E o intuiţie. Îţi aminteşti de marinarul ăla de care ţi-am vorbit mai demult? De acelaşi care vă observa în atelier şi pe care prietena ta Ana l-a înfruntat?
— Da.
— 130 —
— Eu l-am desenat, Carmen. L-am desenat în caietul meu.
L-am desenat pe asasinul Martei deghizat în marinar şi, de asemenea, în medic.
