— Nu vorbi aşa. Pe mine mă interesează, era prietena mea.
— Şi pe mine; era şi prietena mea.
— O să culc copilul.
Îl duse pe copil în leagăn, îl înveli şi luă loc lângă Pablo.
— Ai venit să-mi povesteşti asta?
— Şi să-ţi spun că te iubesc şi că nu pot trăi fără tine. Că
n-am încetat să mă gândesc la tine din ziua în care ai dispărut şi că nu înţeleg de ce-ai făcut-o.
„Ce-i pot spune?” se gândi Carmen. Hotărî să-şi deschidă
sufletul.
— Am făcut-o pentru tine. Am făcut-o pentru că şi eu te iubesc, dar ştiu că povestea asta nu va merge între noi, pentru că aparţinem unor lumi diferite. Nu te uiţi la mine?
Sunt o târfă cu un copil şi care de-abia ştie să scrie şi să
citească. Ce-ţi pot oferi eu ţie?
— Nu trebuie să-mi oferi nimic. Eu nu ţi-am cerut nimic.
Vreau doar să fim împreună, pentru că ne iubim. E atât de greu de înţeles?
— Dar tu eşti altceva; tu eşti un artist. Va veni o zi când toţi îşi vor da seama cât de mult valorezi şi, atunci, spune-mi, ce-o să fac eu lângă tine, dacă nu ştiu nici măcar să ţin o furculiţă în mână?
— Vei fi iubita şi modelul meu.
— Şi între timp, din ce vom trăi şi unde? În studioul pe care ţi l-au lăsat prietenii tăi? Într-un bordel?… Nu vezi că
nu-i cu putinţă? Tu nu te poţi încurca cu mine şi cu un copil mic, care nici măcar nu-i al tău. Tu ai nevoie să zbori, Pablo.
O văd în ochii tăi. Îţi aminteşti când visai să mergi la Paris?
Acum ai uitat de Paris?
— O să mergem împreună.
Conversaţia o epuiza. Era clar că Pablo nu vedea
— 125 —
realitatea. Dar ar fi atât de frumos să trăiască cu el… cu un visător care era incapabil să vadă problemele vieţii, să-şi împartă existenţa cu… un copil, la urma urmelor. Pablo era un copil, copilul ei, asta nu avea să se schimbe căci aşa era firea lui. Pablo era un copil obişnuit să-şi atingă întotdeauna scopul. Carmen văzu doar un singur mod de a pune capăt acelei poveşti.
— Iar eu te voi întreţine până când o să reuşeşti să-ţi vinzi tablourile.
— Tu? în ce fel?
— Cu munca mea, aminteşte-ţi că sunt o târfă foarte bună.
— Nu ştiu dacă eşti bună, dar eu m-am gândit că ţi-ai putea schimba meseria.
— Şi să mă ocup din nou de călcatul rufelor până când fiul meu o să moară de foame? Nu, acum sunt liberă, independentă şi câştig un ban frumos.
— Numeşti a fi liberă faptul că eşti în slujba primului bărbat care-ţi bate la uşă?
— Eu aleg cine-mi trece pragul, să nu uiţi asta.
— Bine, nu vreau să mă cert cu tine. Despre asta vom vorbi mai târziu.
— Ba o să vorbim acum… Vezi că nu-i cu putinţă, Pablo?
Amândoi suntem legaţi, fiecare de propriul destin.
— 126 —
26. Culoarea
Pablo izbuti până la urmă să o convingă să-l însoţească la studioul lui de pe strada Escudellers Blancs. Lăsă copilul în grija unei vecine.
— Doar puţin timp; copilul are nevoie de mine.
— Ce faci cu el când lucrezi?
— Ca şi acum; îl las în grija vecinei mele. E o femeie în vârstă, văduvă şi fără copii. Se ocupă de el în schimbul unei sume pe care i-o plătesc în fiecare lună. La început, nu voia nimic în schimb, dar ştiu că biata femeie are nevoie de bani.
