POMEZILE
Pomezile au o formulă specială care să permită absorbția rapidă prin piele, căci se întrebuințează la masaje, pentru stimularea mușchilor și ligamentelor. Se folosesc exclusiv extern, niciodată intern. Pentru ca acei compuși vegetali să
ajungă la mușchi și ligamente, pomezile se fac, de regulă, dintr-un amestec de plante medicinale și alcool sau, ocazional, cu oțet din cidru de mere, uneori cu un adaos de uleiuri vegetale. Ingredientul principal al unei pomezi este, de regulă, ardeiul iute, ce poate fi combinat cu lobelia sau cu alte remedii.
Următoarea pomadă este prezentată de Jethro Kloss (în Back to Eden): „Se amestecă 50 g smirnă pisată fin, 25 g gențiană pisată fin, 12 g ardei iute, un sfert de alcool (70%): se agită bine și se lasă să stea timp de șapte zile; se agită bine în fiecare zi, se decantează și se îmbuteliază în sticle cu dop. Dacă nu ai gențiană, se poate face și fără“.
O altă pomadă excelentă ce încălzește și, în același timp, relaxează mușchii se prepară din părți egale de călin și lobelia, plus un strop de ardei iute. Se poate face sub formă de tinctură sau de pomadă, așa cum este descris mai sus.
ULEIURILE
Așa cum poți vedea în secțiunea „Atlas botanic“ a acestei cărți, multe plante sunt bogate în uleiuri esențiale. Sunt plante ca menta, ale cărei uleiuri sunt volatile, ceea ce o face să fie aromatică, și sunt și plante ale căror uleiuri nu sunt aromatice în mod special, cum ar fi sunătoarea.
Uleiurile vegetale pot fi folosite în două feluri, în funcție de modul de extragere.
În primul rând, sunt uleiurile esențiale pure, extrase din plantă printr-un proces complex și atent de distilare. Doar un expert poate face asta la domiciliu. Cel mai bine e să achiziționezi aceste uleiuri de la un producător specializat (vezi o
listă în secțiunea despre furnizori), care le distilează ca bază pentru aromaterapie și, prin urmare, are grijă să fie cât mai pure posibil.
A doua modalitate de extragere a uleiurilor este mult mai simplă și seamănă cu metoda infuziei reci. În loc să se infuzeze planta în apă, se pune într-un ulei, obținându-se astfel o soluție de ulei esențial în bază de ulei. Cele mai bune de folosit sunt uleiurile vegetale, cum ar fi cele de măsline, de floarea-soarelui sau de migdale, dar poate fi utilizat orice ulei vegetal bine presat, iar acestea sunt preferabile uleiurilor minerale.
Pentru a obține un ulei vegetal, se taie mai întâi planta mărunt, se acoperă cu ulei și se pune într-un recipient transparent de sticlă. Se așază la soare sau la loc cald timp de 2–3 săptămâni, agitând recipientul zilnic. După această perioadă, se filtrează lichidul într-un recipient de sticlă închisă la culoare și se depozitează
uleiul astfel extras.
Un exemplu tipic și foarte plăcut de astfel de ulei este cel de sunătoare. E un ulei foarte roșu ce se poate folosi extern pentru masaje, ajută la calmarea arsurilor solare și vindecă rănile. Se poate administra și intern în doze foarte mici pentru a calma durerile de stomac. Pentru a-l prepara, se culeg florile când abia s-au deschis și se zdrobesc într-o linguriță de ulei de măsline. Se acoperă cu mai mult ulei, se amestecă bine, se pune într-un recipient de sticlă la soare sau într-un loc cald timp de 3–6 săptămâni, la finalul cărora uleiul va avea o culoare roșu-deschis. Se strecoară amestecul printr-o cârpă, presând bine pentru a stoarce tot uleiul, și se lasă să stea o vreme, căci lichidul conține și puțină apă ce se va decanta pe fund. Apoi se păstrează uleiul într-un recipient de culoare întunecată
și bine închis.
CULEGEREA PLANTELOR MEDICINALE
CULEGEREA PLANTELOR MEDICINALE
Culegerea plantelor medicinale este o sarcină încântătoare. Indiferent că e vorba de culegerea unor plante cultivate, fie de căutarea plantelor prin pădure, este o ocazie de a recunoaște cu plăcere și de a sărbători abundența și integritatea planetei noastre. Perioadele și procesul culesului și uscării plantelor presupun multe detalii, dar în miezul lucrurilor stă conștiința faptului că toate acestea țin de culegător. Culesul poate să fie meditație, ritual sau îndeplinirea rolului nostru de cocreatori alături de natură.
S-au făcut multe studii despre efectele ciclului de creștere, ale ritmurilor diurne și ale climei asupra compoziției biochimice a plantelor medicinale. Acestea arată
că vechile învățăminte despre momentele potrivite pentru a culege fiecare plantă
au o bază solidă în chimia vegetală. Compușii activi sunt la diverse niveluri în diversele momente ale zilei, ale lunii și ale ciclului de creștere. Cu toate acestea, sunt utile și unele generalizări.
Nivelul de compuși activi este cel mai înalt la finalul perioadei de creștere activă. Astfel, plantele trebuie culese chiar înainte de a da în floare. O zi fără
ploaie, însorită încă din zori, este ideală pentru cules. Deși unele frunze se pot usca repede după ploaie, altele, asemenea celor groase și pufoase de unguraș, rețin umezeala și, dacă sunt strânse la un loc înainte de a se usca, fac mucegai și putrezesc cu ușurință. Prea multă căldură usucă uleiurile din frunze. Trebuie culese doar frunzele cu cea mai bună formă și cele mai verzi, iar cele veștejite, mușcate de insecte sau pătate trebuie aruncate, ceea ce este valabil și dacă se culege întreaga plantă, căci frunzele de lângă rădăcină s-ar putea să aibă
imperfecțiuni.
Frunzele și plantele în general trebuie tăiate cu un cuțit ascuțit sau cu o foarfecă
de grădină, căci ruperea cu mâna poate duce repede la distrugerea tulpinilor delicate, la întârzieri de creștere a noilor plante sau la pătrunderea de insecte sau de ciuperci în țesuturile afectate.
Chiar dacă multe plante cresc la marginea drumului și în soluri mizere, culege-le doar pe cele din locuri unde nu este trafic excesiv. De asemenea, ai grijă să eviți câmpiile peste care s-au pulverizat chimicale, căci și acestea se vor usca și vor fi infuzate alături de planta ta medicinală. Dacă sursele nepoluate sunt rare în zona ta, cercetează terenurile, pădurile și grădinile din jurul terenurilor agricole organice, având permisiunea proprietarului.
USCAREA PLANTELOR MEDICINALE
Plantele medicinale trebuie uscate răsfirate, în straturi unice, pe suprafețe plane.
Suporturile metalice de vase din bucătărie pot să fie suprafețe foarte bune, căci permit circulația aerului pe dedesubt, grăbind astfel uscarea. Timpul de uscare depinde de plantă și de mediu, așa că verifică des plantele și întoarce-le de pe o parte pe alta pentru o uscare uniformă.
USCAREA RĂDĂCINILOR
Rădăcinile sunt, probabil, cel mai dificil de uscat, mai ales că sunt foarte umede atunci când sunt dezgropate din pământ, această operațiune având loc toamna când e probabil ca solul să fie noroios și lipicios. Rădăcinile nu trebuie culese în scopuri medicale câtă vreme frunzele sunt încă verzi, căci încă nu au ajuns la conținutul medicinal maxim, o parte din acesta fiind încă reținută în părți ale plantei de la suprafață.
La extragerea rădăcinii trebuie să faci un efort pentru scoaterea ei întregi, așa că
este nevoie de un cuțit cu lamă lungă sau de o furcă. Rădăcina este plină de pământ sau de noroi. Mare parte din el poate fi dat jos, dar singura modalitate eficientă de a curăța rădăcinile este spălându-le cu apă din abundență. Este necesară și perierea lor. Tulpinile și ramificațiile rădăcinii trebuie îndepărtate apoi, iar rădăcinile mari, asemenea celor de brusture și lemn-dulce, pot fi tăiate
felii pentru a grăbi uscarea.
Pentru a le usca, trebuie răsfirate pe rafturi, astfel încât să nu se atingă, sau trebuie legate individual în șiruri și depozitate într-un loc cald ori într-o seră timp de zece zile, întoarse pe toate părțile și inspectate în fiecare zi. Când încep să se micșoreze (prin uscare, rădăcinile pierd circa trei sferturi din greutatea lor inițială), procesul de uscare poate fi finalizat plasându-le pe plită sau în cuptorul rece. Asta va mai dura probabil încă zece zile, în funcție de umezeala din aer.
Rădăcinile sunt uscate când devin sfărâmicioase.
Pentru uscare, bulbii se leagă în mănunchiuri mici, asemenea cepei, și se depozitează într-o cămară. Se supraveghează constant pentru a vedea dacă se usucă uniform.
